Interactiuni slabe 30 septembrie 2014

Pentru a reflecta serios la o problema stiintifica dificila, se poate proceda in diferite feluri. Unii stau asezati la masa de lucru si isi atintesc privirea cu o intensitate dureroasa asupra foii albe de hartie. Altii, cu fruntile incretite, merg in lung si-n lat. Personal, imi place sa ma intind pe spate si sa inchid ochii. Poti face o lucrare stiintifica grea, dar sa dai impresia ca tragi un pui de somn. Reflectia stiintifica serioasa poate fi o experienta foarte fecunda, dar este totodata o munca grea. Trebuie sa-ti urmaresti ideile fara ragaz, pana la obsesie. Daca pare sa se iveasca o posibilitate interesanta, trebuie sa incerci sa o precizezi si sa o verifici, dupa care cateodata o pastrezi, dar cel mai adesea o arunci.
Trebuie sa dezvolti ideile generale si indraznete, dupa care detaliile trebuie verificate si este momentul cand, cel mai adesea, descoperi lacune dezastruoase.Atunci constructia trebuie reluata, unele idei trebuie abandonate, iar cele care raman-ordonate in alt mod. Si procesul se repeta zi dupa zi, saptamana dupa saptamana, luna de luna. Desigur, nu toti cei care pozeaza in savanti lucreaza din greu: unii au incetat de mult sa o mai faca, altii nu au inceput niciodata.
Dar pentru aceia care joaca jocul fara sa trisese si nu se multumesc sa simuleze, jocul este dur, penibil, istovitor, epuizant. Iar daca rodul acestei trude, rezultat al acestei munci este privit cu aroganta si dispret, deznodamantul poate fi tragic. Imaginati-va un om care a inteles semnificatia unuia dintre aspectele fundamentale ale Naturii. An de an, el si-a continuat cercetarile, in pofida atacurilor si a lipsei de intelegere a contemporanilor. Acum a imbatranit, este bolnav si deprimat. Este ceea ce i s-a intamplat fizicianului austriac Ludwig Boltzmann. La 5 septembrie 1906, el s-a sinucis: avea 62 de ani….

„Matematica este un vast regat si acest regat apartine celor care vad limpede. Cel care vede, cel care are intuitia si puterea matematica incearca un puternic sentiment de superioritate fatza de contemporanii sai orbi: acelasi sentiment de superioritate pe care il are pilotul de avion fatza de personalul de la sol, sau prima balerina fatza de burghezele grasune.
Matematicianul adevarat investeste mult in arta sa : este un fel de yoga exigenta, chiar ascetica.”

A fost adolescenta… 21 august 2014

„Voi pleca într-o zi pe inserate

părăsindu-mi cărţile florile

puţinele obiecte

confidente-n obscuritatea

singurătăţii mele

voi pleca şi nimeni nu va şti

vreodată

că dintre iubirile mele măsluite sau adevărate

una singura a fost mereu

smirnă şi smochină cântecelor mele

voi pleca într-o zi pe înserate

şi nimeni nu va şti vreodată că singură mea nemasluita iubire

a fost adolescenta cu părul împletit în două ape

de mâna mea aduse pe sănii ei

modelaţi din miezuri de lumină

de fapt întreagă ei alcătuire

era arhitectură de lumina nimeni nimeni nu va şti vreodată.”(Petre Stoica)

PÂNĂ LA CAPĂT 16 august 2014

A fost cândva un Tată și un Fiu… 29 iulie 2014

„Astăzi, fiul meu începe școala. Pentru un timp, toate i se vor părea noi și ciudate, de aceea aș vrea să-l tratezi cu blândețe. Începe o aventură care l-ar putea purta pe toate continentele. Și, precum toate aventurile, și a lui va include, probabil, războaie, tragedii și durere. Pentru a trăi această viață va avea nevoie de credință, dragoste și curaj. Așa că, dragă domnule învățător, te rog, ia-l de mână și învață-l lucrurile pe care va trebui să le știe, – dar cu blândețe, dacă poți. Învață-l că pentru fiecare dușman, există un prieten. Va trebui să știe că nu toți oamenii sunt drepți, că nu toți oamenii spun adevărul. Dar învață-l, de asemenea, că pentru fiecare ticălos există un erou, că pentru fiecare politician denaturat, există un lider dedicat.

Învață-l, dacă poți, că 10 cenți câștigați prin muncă au o valoare mult mai mare decât un dolar găsit. Că, la școală, domnule învățător, este mult mai onorabil să ratezi decât să trișezi. Învață-l să învețe cum să piardă cu grație, și cum să se bucure când câștigă. Învață-l să fie blând cu oamenii, și aspru cu oamenii duri. Ține-l departe de invidie, dacă poți, și învață-l secretul râsului înțelept. Învață-l dacă poți – cum să râdă când e trist, și învață-l că nu e nicio rușine în lacrimi. Învață-l că gloria poate să fie în eșec și disperarea în succes. Învață-l să-i sfideze pe cei cinici.

Învață-l, dacă poți, minunile din cărți, dar dă-i timp să cugete la taina supremă a zborului păsărilor pe cer, a albinelor în soarele verii și a florilor de pe dealul înverzit. Învață-l să aibă încredere în propriile idei, chiar dacă toți îi spun că sunt greșite. Încearcă să dai fiului meu puterea de a nu urma gloata, atunci când toată lumea o face. Învață-l să asculte pe fiecare, dar învață-l, de asemenea, să cearnă de tot ceea ce aude prin sita adevărului și să ia doar binele care trece prin ea. Învață-l să-și vândă talentele și mintea pentru cea mai mare ofertă, dar să nu-și ducă niciodată la piață inima și sufletul său. Lasă-l să aibă curajul de a fi nerăbdător, și răbdarea de a fi curajos. Învață-l să aibă încredere totală în sine, pentru că atunci va avea întotdeauna încredere sublimă în omenire, în Dumnezeu. Aceasta este ordinea, domnule învățător, dar vezi ce mai poți face. E un băiețel atât de drăguț și este fiul meu.”

Va veni moartea și va avea ochii tăi 2 iunie 2014

Cesare Pavese (1908 – 1950): * * * [Va veni moartea și va avea ochii tăi]

Va veni moartea și va avea ochii tăi –
această moarte care ne însoțește
de dimineață pînă seara, neadormită,
surdă, ca o veche remușcare
sau ca un viciu absurd. Ochii tăi
vor fi atunci un cuvînt fără rost,
un strigăt înghițit, o tăcere.
Așa îți apar în fiecare dimineață,
cînd asupra ta însăți te apleci
în oglindă. O, scumpă nădejde
în ziua aceea o să știm și noi
dacă ești viața sau nu ești nimic.

Pentru toți moartea are o privire.
Va veni moartea și va avea ochii tăi.
Va fi ca și cum ai lepăda un viciu,
ca și cum ai vedea în oglindă
ieșind la suprafață un chip mort,
ca și cum ai asculta o gură închisă.
Muți vom coborî în abis.

traducere de Dan Ciachir

Primeşte-mă în vara ta 26 mai 2014

În spatele pleoapelor tale se odihneşte soarele

când se desprinde de cer.

E atâta vara în ochii tăi.

Tu dormi.

Macii îşi tremură petalele,

grâul îmbracă straie de aur,

fetele se dezgolesc,

ploaia le alintă trupul.

Le privesc.

Tu dormi.

Eu tac şi plâng.

E atâta vară în spatele pleoapelor tale închise.

Hornoiu Gabriela

Mîrlanul academic şi ţoapa universitară 24 martie 2014

Deşi poate nu ne-am aştepta la aşa ceva, parvenitismul este la el acasă, şi în spaţiul nostru universitar. Am spus că nu ne-am aştepta la aşa ceva pentru că un asemenea spaţiu ar trebui să fie, poate, cel mai ferit de intruziunile imposturii. Dar, din păcate, lucrurile nu stau aşa şi această „breaslă“ e tributară metehnelor unei societăţi guralive şi lipsite de planuri de anvergură. Fauna de aici e, de altfel, reprezentativă pentru societatea noastră ca întreg, nelipsind parvenitismul sub forma lui plenară de manifestare: specia mîrlanului academic şi a ţoapei universitare. Cum poate fi recunoscută acestă specie în plină înflorire? E destul de simplu şi, în cele ce urmează, voi încerca o catalogare a cîtorva specime de acest fel.

Activistul – e omul comisiilor şi al comitetelor de orice fel. E politicianul înăscut, care se întîlneşte mai mult pe sticlă decît la bibliotecă şi chiar mai mult decît într-o sală de curs. Sau, dacă se întîmplă cumva să mai ajungă şi pe-acolo, discută şi prezintă orice, mai puţin tema cursului respectiv. Se înmulţeşte repede prin clonare şi ajunge destul de uşor decan şi chiar mai mult. Biroul şi viaţa îi sînt pline de titluri şi zorzoane. Vorbeşte mult şi cu aplomb, folosind citate şi vorbe memorabile. Ştie de toate, pentru toţi, mai puţin că nu ştie nimic de fapt.

Amanţica – e de cele mai multe ori o fată deşteaptă şi tenace, cu o cultură submediocră, care îşi croieşte cariera în pat sau pe unde apucă, fiind o foarte bună „colaboratoare“. Important este că publică mult, cu multă lume, colaborarea începînd, de obicei, ca secretară, studentă sau asistentă. Oricum, nu punctul de plecare contează, ci faptul că o regăsim foarte repede şefă de ceva: de lucrări, de cabinet, de departament, de ce o fi, numai şefă să fie.

Băiatul bun la toate – e cel care rezolvă tot, mai puţin partea cu cercetarea de calitate. De fapt, nu face cercetare mai deloc. E creativ în orice, mai puţin în domeniul lui de „competenţă“, specializat fiind în lipsa oricărei specializări. Fireşte, vorbim de cum stau lucrurile de facto, şi nu de cum arată ele în CV-ul personajului respectiv, unde cu siguranţă poţi descoperi cît de specializat e în te-miri-ce, oricum domenii de graniţă, inter şi transdisciplinare, care sînt la modă şi primesc finanţări generoase din toate părţile.

Caţa de comisie – e o mare „doamnă“, cu o gură pe măsură, atacînd feroce şi strident orice şi oriunde, doar-doar lumea o remarcă şi poate o ia şi în serios. Nu înţelege că, de cele mai multe ori, colegii sînt de acord cu ea, doar ca să scape de nebună. Ea o ia de bună şi continuă indefinit lupta-i guralivă, pînă la victoria finală. Şi o obţine, pas cu pas, cu o acribie demnă de o cauză mai bună.

Lista poate continua cu multe alte mărunte vietăţi de „mare anvergură“, ce populează spaţiul nostru universitar. Toate ţin de aceeaşi specie rezultată din combinarea mîrlanului academic cu ţoapa universitară. Bineînţeles, toate aceste specimene identificate mai sus sînt exemplificate de bărbaţi şi femei deopotrivă. Pentru a le înţelege mai bine adaptarea la mediu, să le studiem acum puţin arealul şi comportamentul.

Spre exemplu, aceştia sînt de nelipsit la conferinţe „internaţionale“ unde participă şi cîţiva profesori rătăciţi din Vest, cu alţi cîţiva veşnici invitaţi din ţările vecine, unde se vorbeşte inevitabil fie doar limba română, fie în mai multe limbi, într-o superbă învălmăşeală babiloniană şi unde, oricum, numai limba oficială a conferinţei nu e de auzit. Programul nu e defel respectat, fiind înţesat cu schimbări de ultim moment; singurele puncte fixe şi de interes major sînt mesele abundente, stropite din plin cu palincă şi alte băuturi tradiţionale. Aici se stabilesc viitoarele „colaborări“, mai bine zis, viitoarele chiolhanuri.

Sînt fundamental inadecvaţi spaţiului academic, dar totuşi bine adaptaţi acestui mediu. Ei se îmbracă „la costum“ cînd invited speaker-ul este în sandale, iar ele sunt cu rochii lungi şi mulate, pline de zorzoane şi accesorii, cînd toţi sunt în blugi şi tricou.

Dacă îi întrebi despre subiectul lucrării lor, îţi răspund mîndri că are nu ştiu cîte sute de pagini. Dacă vrei să afli în ce reviste decente de specialitate au publicat, îţi înşiră zeci de cărţi publicate la tot felul de edituri obscure, spunînd apăsat că marea cultură nu se face prin articole mici.

Nu îi interesează jocul ideilor, căci nu le înţeleg. Îi interesează doar oamenii cu relaţiile lor, totul fiind văzut strict ca un joc de putere şi influenţă. Nu au curiozităţi gratuite şi nu vor „simpla“ cunoaştere. Ei vor să cunoască doar oameni potenţi, bine-plasaţi, care să îi ajute să se caţere cît mai sus pe piramida socială şi în lanţul trofic social. Nu au deschiderea şi detaşarea necesare pentru a discuta un argument şi a analiza un punct de vedere. Indiferent de temă sau interlocutor, aceştia cred că orice discuţie îi vizează direct şi orice contraargument e perceput ca un atac la persoană. Universul lor este maniheist, împărţit strict în indivizi buni sau răi, care sînt fie cu ei, fie împotriva lor. Nu există nuanţe sau poziţii independente, nu există egalitate şi nici libertate. Nu există colegi sau camarazi, există doar şefi care trebuie periaţi şi cultivaţi sau subalterni care trebuie linşaţi şi scuipaţi. Principiul lor de viaţă este: servilism extrem faţă de „cei de sus“, mojicie maximă faţă de „cei de jos“. De aici şi dorinţa de a ajunge cît mai repede, cît mai sus, pentru a putea să se poarte aşa cum sînt. Sînt adaptaţi, sînt tribali. Supravieţuiesc şi chiar se înmulţesc. Tenace specie…(Sorin Costreie este lector univ. dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti.)

Tatal si fiul… 18 noiembrie 2013

New York
10 noiembrie, 1958

Dragă Thom,

Am primit scrisoarea ta de dimineață. Îți voi răspunde din punctul meu de vedere, iar Elaine îți va spune ce crede ea.

În primul rând – dacă ești îndrăgostit – asta e minunat – e cel mai frumos lucru ce i se poate întâmpla unei ființe. Nu lăsa pe nimeni să minimalizeze treaba asta.

În al doilea rând – sunt mai mult tipuri de iubire. Una dintre ele este iubirea egoistă, acaparatoare, dominatoare și sufocantă de care un om se folosește pentru propriul bine. Genul ăsta de iubire e săracă și infirmă. Celălalt tip de iubire e cea care revarsă tot ce e mai bun din tine – bunătate, considerație și respect – nu vorbesc doar despre respectul ce survine din bunele maniere, ci de respectul ca recunoaștere și conștientizare a unicității și valorii celeilalte persoane. Primul tip de iubire o să te îmbolnăvească și o să facă din tine o ființă măruntă și slabă, dar al doilea tip de iubire poate dezlănțui forța, curajul și mărinimia, chiar și înțelepciunea pe care nu știai că o ai.

Tu-mi spui că ce simți tu nu e o dragoste de licean. Dacă ai sentimente atât de profunde – firește că nu e o îndrăgosteală de copil.

Dar nu cred că te interesează ce părere am eu despre sentimentele tale. Tu știi mai bine ca oricine altcineva. Ce ai tu nevoie este să știi ce trebuie să faci în continuare – iar aici pot să te ajut.

Îmbată-te cu iubire și fii fericit și recunoscător că simți asta.

Obiectul iubirii este întotdeauna cel mai frumos din lume. Trăiește sentimentul ăsta.

Când iubești pe cineva, trebuie să-ți amintești că unii oameni sunt timizi și uneori trebuie să iei și asta în considerare.

Fetele, știu ele ce simți și cât de mult, însă le place să o audă spusă cu voce tare.

Se mai întâmpla uneori să nu ți se răspundă sentimentelor din anumite motive – dar asta nu înseamnă că sentimentele pe care le ai sunt mai puțin importante sau frumoase.

În final, trebuie să spun că știu ce simți pentru că și eu simt la fel și mă bucur pentru tine.

Abia așteptăm să o întâlnim pe Susan. E binevenită. Dar Elaine va fi cea care se va ocupa cu aranjamentele întâlnirii pentru că e aria ei de expertiză și e nerăbdătoare. Și ea știe ce-i aia dragostea și te va ajuta poate mai mult decât pot eu.

Și nu-ți fie teamă de suferință. Dacă trebuie să se întâmple, se va întâmpla – cel mai important lucru e să nu te grăbești. Nimic bun nu iese fără răbdare.

Cu dragoste, Fa

John Steinbeck (1902-1968), scriitorul american care a primit premiul Nobel și Pullitzer pentru realismul și umorul lucrărilor sale.

Trebuie să recunoaștem, una dintre cele mai emoționante scrisori este cea adresată fiului său cel mare, Thom, în 1958, când acesta se confesează tatălui că s-a îndrăgostit nebunește de o fată pe nume Susan de la pension. Aici intervine înțelepciunea plină de optimism și tandrețe a lui Steinbeck care, într-o scrisoare, îi împărtășește din experiența sa.

Viața fără mamă 10 septembrie 2013

când auzi că Mama ta e bolnavă de cancer, că multiplele metastaze s-au instalat deja, ca niște pepite ale morții, în corpul din care ai ieșit odinioară, nu te gândești deloc ce-are să se întâmple. plângi puțin, în fața gândului că o vei pierde curând, preacurând, mereu e preacurând – dar te consolezi repede, Mama e tot Mama pe care-o știi și cu care te-ai obișnuit și iată, în afară de slăbiciuni temporare și de cutii cu pilule, nu se schimbă nimic.

nu poți să compensezi prin nimic faptul că de vreo doi ani nu mai locuiți împreună, că ai lăsat-o cu tata într-un apartament gol. că nu-i poți îndeplini dorința de a avea și tu viața celorlalți, cu nevastă, copii, c-o mașină și cu niscaiva funcție mare într-un job la stat. că ești departe, la vreo 220 de km, singur, cu chirie, fără vreo meserie clasică – doctor, avocat, profesor, ofițer… că după dispariția fiului ei cel mare și fratelui tău, de aceeași boală fatală, așteaptă măcar la tine să danseze la nuntă, ca soacră mare.

dar ceva tot poți face: să vii s-o vezi la două săptămâni, în weekend-uri, și s-o tot trimiți să călătorească, să se plimbe, să profite de timpul rămas. timpul ăsta ireversibil. cu toate că ea preferă să trebăluiască prin casă, să-ți facă plăcintă și checuri ca să-ți pună la pachet în geantă când pleci cu autocarul, duminica.

încep accidentele vasculare cerebrale, teama de paralizie. internări, cerebrolizine, imobilizări, vegheri, refaceri. acasă. alte accidente vasculare cerebrale, alte temeri. începi să le numeri, câte vor fi fiind: unu, doi, trei, patru, cinci… apoi stări de slăbiciune, pilule, multe pilule, dureri din ce în ce mai mari.

nu știi cum să te comporți cu bolnavii de cancer: înveți să nu te cerți, să nu-i contrazici. să-i mângâi cât mai mult, să-i atingi, să ai cu ei cât mai mult contact fizic. o suni în fiecare zi, o asculți cum îți spune c-o doare, nu știi când trec lunile, și anii. petreci crăciunurile acasă, revelioanele la fel, nu-ți poți lăsa singuri părinții. poate e ultimul crăciun, ultimul revelion, să nu lipsească din casă bradul, cozonacii. în concedii, rămâi acasă, trebuie să fii alături de ei.

nu știi când trec lunile, și anii. vreo şase. apoi încep durerile mai mari, opiaceele. oboselile, stările anemice. se descoperă alte metastaze, la ficat. transfuzii. de la oncologie, treci la neurologie. acum ești la interne. între timp, vine medicul diabetician, o amenință coma diabetică. ce spune medicul cardiolog? în cele din urmă, ți se spune: câteva luni.

vii mai des, în fiecare weekend. îți planifici un concediu de vreo patru zile în străinătate, dar ți-e teamă să nu se-ntâmple ceva grav. ceva se-ntâmplă, dar nu grav, doar o internare. internările au devenit obișnuință. te-ntorci din călătorie, stai o săptămână acasă. încet-încet, o vezi din ce în ce mai slăbită. parcă nici nu mai e Mama. se mișcă doar cu cadrul, sau sprijinită de brațele întinse. respiră greu, șuieră lin. în cele din urmă, nu se mai ridică din pat. pamperșii. încep vaietele.

tata e de mult timp infiermier. dacă aproape cincizeci de ani a fost îngrijit cu servicii complete, acum e rândul lui. nu mai doarme nopțile, își tot ridică și coboară nevasta. ca într-un joc absurd, de copil care se joacă cu păpușa. mama nu se mai bucură. între durere și nervozitate, trăiește doar pentru câteva minute de somn lin. mai este oare asta viață?

și trebuie să vină și coșmarul – într-o duminică dimineață plină de soare. uite, Mamă, cerul, îi spui când e dusă cu fața în sus, pe targă, în ambulanță. la ce folos ambulanța, gândisem? ultima oară a stat 24 de ore în urgență, apoi au trimis-o acasă. sistemul medical românesc nu se ocupă de muribunzi. mai ales dacă mai au și 70 de ani. aici, Mama nu mai e respectabila Doamnă Butuzea, cu studii superioare, pensionată auditor la minister, ci o mamaie lăsată de izbeliște s-aștepte, în durere, pe-o targă anonimă. o doamnă lăzărescu, la mâna medicilor.

deci, ești cu ea în urgență. ce poți să faci când o vezi în agonie, zvârcolită de durere? când auzi cum îți tot repetă că moare, ca un refren ucigător. ce poți să faci să-i iei durerea? țipi la medic, la asistente, dar toți par că nu-și dau seama de nimic și se ocupă de toți ceilalți, numai de Ea nu. îi pui oxigen, dar nu mai contează. de ce nu te-a-nvățat nimeni ce să faci, ce să spui? ce folos atâtea cărți? ce folos atâtea vorbe cu oamenii? privești neputincios cum mâinile i se răcesc. cum asistentele o crucifică la propriu ca s-o găurească la mâini și la picioare cu ace pentru perfuzii. și pleci pe holurile spitalului spre secție și constați la un moment dat, că mama s-a liniștit. dar nu în somn, ci în comă. îl suni acasă pe tata. îl chemi și pe el, să nu mai fii singur cu Ea și cu moartea. apoi te gândești că ce bine ar fi să se termine odată, să se ușureze.

peste trei ore, chiar când ne pregătim să plecăm, aparatele încep să țiuie. la fel ca în filme – finalul.

morga, înmormântarea de care te ocupi tot tu, dragoș, de la cap la coadă, cu tot cu obiceiurile băbești de trecere – cana de sub sicriu sau cea pentru setea mortului, podul de ieșire (vămile văzduhului), arderea toiagului etc. – îți continuă coșmarul din care nu te mai trezești.

iar când te trezești, ca de sub hipnoză, vezi că ești singur. e tata cu tine, dar ești în mai nesiguranță. n-o să te mai sune când ești bolnav, n-o să te mai întrebe dac-ai mâncat, n-o să-ți mai dea pachet, n-o să te mai îndemne s-o cunoști pe nu știu care fată.

dar ești plin. ai avut noroc că ai avut-o pe Ea ca mamă și nu pe alta. că te-a alintat ca mezin, că te-a crescut casnică până la 10 ani. că te-a legănat pe picioare. că ți-a dat cei șapte ani de acasă, ceva cumsecădenie, o profundă onestitate și nițică cochetărie. că ai știut să afli în ultima vreme c-a fost fericită, că s-a bucurat de libertate și de voință toată viața. că ți s-a spus că a fost onestă și profund morală. că ai văzut cu ochii tăi cât a fost de vitează, luptându-se pe față cu moartea fiului ei – cea mai mare nenorocire a unui părinte – și cu a ei înseși.

că trebuie să-i păstrezi mai departe moștenirea.

de dragoș c. butuzea

Despre noi! 30 iulie 2013

Decalogul Chomsky

1. Poporul trebuie să aibă mereu mintea ocupată cu altceva decât cu problemele lui adevărate
2. Poporul trebuie să perceapă conducătorii drept salvatori ai naţiunii
3. Poporul trebuie permanent pregătit pentru mai rău
4. Poporul trebuie să creadă că şi ceea ce guvernele îi pregătesc spre a trai mai rău este tot pentru binele său
5. Poporul trebuie să aibă o gândire care să nu-i permită sesizarea legăturii dintre cauze şi efecte
6. Poporul trebuie dezobişnuit să problematizeze realitatea şi să acţioneze sub impulsul emoţiilor
7. Poporul trebuie obişnuit cu satisfacţii ieftine, care să-i ocupe timpul şi să-l demotiveze în atingerea unor idealuri superioare
8. Poporul nu trebuie să aiba acces la mijloace de informare completă, exactă, corectă şi obiectivă
9.Poporului trebuie să-i fie indus spiritul turmei
10. Poporul nu trebuie să creadă în existenţa strategiilor şi mijloacelor oficiale de manipulare

Cărţi! Viată! 21 iulie 2013

Iubirea dintre Jean Paul Sartre si Simone de Beauvoir 15 iulie 2013

Când s-au întâlnit prima oară, amândoi erau studenți la Filosofie. El, 24 de ani, ea abia 21. El, plin de viață și nebunie, ea, frumoasă și inteligentă. După examenul final, el a curtat-o intens, ea îl găsea urât, aproape respingător. Însă exuberanța lui nu a lăsat-o indiferentă. Cei doi s-au împrietenit și au căzut de acord să aibă o relație de doi ani de zile. După care ar fi continuat, dar pentru că timpul alocat ”relației exclusive” s-ar fi scurs, trebuiau să se vadă și cu alții.

Au trecut cei doi ani de când s-au cunoscut în 1929. Nici Sartre și nici Beauvoir nu dădeau vreun semn că ar vrea să renunțe. Ba chiar Sartre ajunge la concluzia că Simone este pentru el ”relația necesară. Toți ceilalți sunt întâmplători.” Totuși, s-au ținut de cuvânt și au început să dezvolte și relații în afara relației oficiale. Mai mult el. Ea avea să ”îndrăgească” și să se refugieze în femei pe care avea să i le prezinte lui.

Îmbinarea dintre libertărțile reciproc asumate ale unor amoruri pasagere și exterioare și relația lor nu a făcut decât să înnoade și mai strâns legătura dintre cei doi care avea să țină toată viața. Intensitatea și fascinația continuă a unuia față de celălalt survenea din ceea ce aveau în comun cei doi: ideile, dezbaterile, nevoia de dialog. Un dialog perpetuu, o legătură preponderent intelectualicească.

Sartre:

„Fără ea nu aş fi avut niciodată aceeaşi experienţă. Fără să fi discutat cu ea despre acestea, ele ar fi fost nespecifice. Un gest pe care îl descriu, o situaţie de viaţă pe care o analizez – ele capătă precizia şi exactitatea lor realistă prin intensitatea experienţei cu Simone de Beauvoir.”

Tot el spunea într-un interviu video (un proiect de-al lui Gerard Byrne), că relațiile dintre bărbați și femei sunt posibile și esențiale doar dacă cei doi au culturi egale sau chiar aceeași cultură. Trebuie să avem aceeași cultură pentru a dori aceleași libertăți, ar spune el.

De-a lungul anilor, nimic nu părea să sărăcească între cei doi filosofi existențialiști. Trăiau într-o dublă complicitate, atât intelectuală, cât și emoțională. Se spune că nu au renunțat niciodată la politețurile și respectul adresabilității, vorbindu-și cu ”dumneavoastră” și au înțeles că tocmai sinceritatea totală, confesiunile nedisimulate și transparența absolveau ieșirile erotice ”din decor” ale celor doi de orice urmă de vulgaritate. Își povesteau totul.

Un punct de plecare al relației lor se pare că a fost recunoașterea superiorității în gândire a lui Sartre de către de Beauvoir, înțelegând legătura cu el ca pe un soi de provocare, o experiență care suscita, incita și o obliga la o neostoită evoluție. De Beauvoir își extrăgea forța necesară maturizării și devenirii din dependența pe care o simțea față de scriitorul și filosoful de lângă ea, ajungând la concluzia că “Femeie nu te naști, ci devii”.

Deși niciunul nu credea în căsătorie, iar Sartre era cel mai acerb dușman al acestei instituții dintre cei doi, el va fi totuși cel care își va încălca rigurozitățile și ajunge să o ceară pe de Beauvoir de trei ori în căsătorie, ea refuzând pe motiv că dorea să rămână devotată principiilor sale.

Totul s-a terminat la moartea lui Sartre pe 15 aprilie 1980, la spitalul Broussais din Paris, la cei 75 de ani ai săi, din cauza unei embolii pulmonare și a altor complicații. Simone de Beauvoir va muri peste șase ani, lăsând în lucrarea sa, La Cérémonie des adieux, din 1981, ultimele cuvinte ale omului lângă care și-a petrecut toată viața:

„Moartea nu ne va reuni. Așa stau lucrurile. Cu toate astea, e splendid în sine că am reușit să ne trăim viețile în armonie pentru atâta vreme. ”

După ce scriitoarea moare, presa se năpustește haină peste jurnalul acesteia, devorând toate intimitățile lui de Beauvoir și descoperind, de fapt, suferința mută și demnă a unei femei care a iubit toată viața un singur bărbat și care a înțeles, dintr-o afecțiune și o răbdare fără limite, libertinajul său.

Iată mai jos o scrisoare din 1929 pe care tânărul Sartre de 24 de ani i-o scrie lui Simone (21 ani) chiar după ce acesta i-a cerut mâna (iar de Beauvoir a refuzat). Era începutul legăturii lor de o viață.

Micuța mea,

Demult am tot vrut să-ți scriu, într-una din acele seri după o ieșire cu prietenii când simți că lumea e a ta. Am vrut să-ți aștern la picioare fericirea pe care o simte cuceritorul, așa cum se întâmpla pe vremea Regelui Soare. Numai că de fiecare dată eram prea obosit de atâtea țipete și mă duceam să mă culc. Astăzi însă vreau s-o fac pentru a simți acea plăcere încă străină ție, acea plăcere de a trece de la prietenie la iubire, de la putere la tandrețe. În seara aceasta, te iubesc într-un fel pe care tu nu-l cunoști la mine: nu sunt nici slăbit de atâtea călătorii, nici copleșit de dorința de a te avea lângă mine. Îmi stăpânesc dragostea pentru tine și o transform într-unul din acele elemente care mă clădește. Mi se întâmplă mai des decât vreau să recunosc, însă rar atunci când îți scriu. Încearcă să mă înțelegi: te iubesc și în același timp încerc să fiu atent la cele exterioare. La Toulouse pur și simplu te-am adorat. Te iubesc în seara asta de primăvară. Te iubesc cu fereastra deschisă. Tu ești a mea și lucrurile sunt ale mele și iubirea mea alterează lucrurile din jurul meu, iar lucrurile alterează și ele iubirea mea.

Draga mea fetiță, așa cum ți-am spus, ție îți lipsește prietenia. Acum e timpul să-ți dau niște sfaturi mai practice. Nu ți-ai găsit nicio prietenă? Cum se poate ca Toulouse-ul să nu aibă nicio femeie inteligentă, demnă de tine? Nici n-ar trebui s-o iubești. Vai, tu ești tot timpul gata să oferi iubire, e cel mai simplu lucru pe care cineva îl poate obține de la tine. Nu vorbesc de genul de iubire pe care mi-l oferi mie, iubirea asta le depășește pe toate, dar tu ești excesiv de generoasă și cu celelalte iubiri, acele iubiri secundare, ca atunci, în noapte aia la Thiviers când te-ai îndrăgostit de acel țăran ce pășea în josul dealului pe întuneric, fluierând, țăranul acela care până la urma s-a dovedit că eram chiar eu. Trebuie să ajungi să cunoști și acel sentiment ce nu are legătură cu tandrețea și care apare între doi oameni. E greu pentru că orice prietenie, chiar și între doi indivizi cu sânge clocotind, are momentele sale de iubire. Îți consolezi prietenul suferind și ajungi să-l iubești, un sentiment ce șubrezește însă repede și se deformează. Dar tu ești capabilă de sentimentele prieteniei și trebuie să le experimentezi. Și, în ciuda mizantropiei trecătoare pe care o simți, ți-ai imaginat oare aventura căutării unei prietene în Toulouse, o femeie care să fie demnă de sentimentele tale de prietenie și pe care să nu trebuiască s-o iubești? Lasă deoparte partea fizică a iubirii sau convențiile sociale. Caută cu inima deschisă. Și dacă nu găsești pe nimeni, întoarce-te către Henri Pons pe care abia dacă-l mai iubești și fă din el prietenul tău.

[…]

Te iubesc din tot sufletul și inima mea.

Mai multe pe : http://hyperliteratura.ro/

Mituri si gandirea simbolica 14 iulie 2013

Dar imaginea nu capata valoare de simbol decat daca acela care o contempla este dispus sa realizeze un transfer imaginar, simplu in realitate, complex daca este analizat, transfer care il plaseaza in interiorul simbolului si care plaseaza simbolul in interiorul omului, fiecare participand la natura si dinamismul celuilalt, intr-un fel de simbioza. Aceasta identificare sau participare simbolica sterge granitele aparentelor, imbiindu-ne la o existenta comuna, si realizeaza o unitate. Fara indoiala, despre acest lucru vorbeste Rainer Maria Rilke in unul dintre poemele sale:

Daca vrem sa facem un arbore sa traiasca,

Trebuie sa proiectamin jurul lui spatiul nostru interior;

Doar luand forma

Renuntarea noastra el va deveni un adevarat arbore.

*******************************************************************************

Reproducem unul dintre faimoasele aforisme ale lui Lao Zi:

„Treizeci de spite se intalnesc in butucul unei roti;

pe golul din el insusi se intemeiaza folosul carului

Framanti lutul si faci din el vase;

pe golul din el se intemeiaza utilitatea ulciorului,

Spargi peretii, facand usi si ferestre, ca sa ia fiinta o casa;

pe nimicul lor se intemeiaza folosul casei.

De aceea existenta da proprietate, neecistenta da folos.”

Invatamantul romanesc 1882 14 iulie 2013

Jurămîntul lui Hipocrate 6 februarie 2013

„Jur pe Apollo, pe Esculap, pe Hygia şi Panaceu, pe toţi zeii şi toate zeiţele, luîndu-i astfel ca martori, că voi respecta din toate puterile şi capacităţile mele acest jurămînt şi această făgăduială: îl voi onora pe maestrul meu la fel ca pe întemeietorii din zilele noastre, voi împărtăşi cu el toată ştiinţa mea şi, dacă e cazul, îi voi fi alături la nevoie; copiii lui vor fi fraţii mei şi, de vor vrea să înveţe medicină, îi voi ajuta fără să le cer nici răsplată, nici vreun alt angajament. Le voi spune copiilor mei, copiilor maestrului meu şi discipolilor legaţi printr-un angajament şi un jurămînt care sînt preceptele medicinei, îi voi învăţa pe ei tot ceea ce ştiu eu, dar nu şi pe alţii.

Voi veghea ca regimul prescris bolnavilor să fie în folosul lor, după forţele mele şi judecata mea, nu voi face nimănui nici rău, şi nici nedreptate.

Nu voi da nimănui otravă şi nici nu voi lăsa să se nască în mintea cuiva asemenea idei; la fel, nu voi ajuta nici o femeie să avorteze.

Îmi voi trăi viaţa şi-mi voi exercita meseria în curăţenie sufletească şi puritate.

Nu voi face nimănui operaţie ca să-i scot pietrele, o să-i las pe cei care se ocupă de asta s-o facă ei.

În fiecare casă în care voi intra, o voi face numai pentru binele bolnavului, mă voi păzi de orice faptă rea şi corupătoare făcută cu bună ştiinţă, şi mai ales de ispitirea femeilor şi a băieţilor, fie ei liberi sau sclavi.

Orice se va întîmpla să văd sau să aud în timpul exercitării meseriei mele, şi chiar în societate, voi ţine sub tăcere ceea ce nu e nevoie să fie dat în vileag şi îmi voi face o datorie din a păstra aceste lucruri ca pe o taină.

Dacă voi îndeplini acest jurămînt fără a-l încălca, să-mi fie dat să mă bucur de viaţa şi meseria mea, respectat de-a pururea de semenii mei; iar dacă-l voi nesocoti şi voi jura strîmb, să am parte de o soartă potrivnică!“

Paperman 4 februarie 2013

JIDDU KRISHNAMURTI 21 ianuarie 2013

Jiddu Krishnamurti 17 ianuarie 2013

Nu este un semn de sănătate să fii bine adaptat la o societate profund bolnavă.

„Dacă nu începi să înţelegi viaţa de când eşti tânăr, poţi să te dezvolţi cu o urâţenie lăuntrică; vei fi monoton, gol pe dinăuntru, chiar dacă în exterior eşti plin de bani şi conduci maşini scumpe, să zicem, şi eşti plin de tine. De aceea este important să-ţi părăseşti încăperea cea mică şi să percepi întreaga întindere a cerurilor. Dar nu poţi face acest lucru dacă nu eşti capabil de iubire – nu iubire trupească sau divină, ci pur şi simplu iubire, ceea ce înseamnă să iubeşti păsările
cerului, copacii, florile, îndrumătorii tăi, părinţii şi, mai presus de orice, omenirea”.

„Întreaga noastră educaţie,toate influenţele mediului nostru ne fac să ne temem de a fi deosebiţi de vecinii noştri,să ne temem de a gândi în opoziţie cu valorile stabilite de societate şi ne determină să avem un fals respect pentru autoritate şi tradiţie.”

„Majoritatea dintre noi încercăm mai tot timpul să evadăm cumva din propria existenţă; şi acum arta reprezintă o cale uşoară şi respectabilă de a o face, ea are prin urmare un rol semnificativ în vieţile multor oameni. În dorinţa de a uita de sine, unii oameni se îndreaptă spre artă, alţii beau, iar alţii urmează doctrine religioase misterioase şi fanteziste. Atunci când, conştient sau inconştient, ne folosim de un lucru pentru a scăpa de ego-ul nostru, devenim dependenţi de acest lucru. Să depinzi de o persoană, de o poezie sau de orice altceva, ca modalitate de a te elibera de griji şi anxietăţi, chiar dacă de moment îmbogăţitoare, în final aceasta creează şi mai mult conflict şi contradicţie în vieţile noastre.”

„”Cei mai mulți dintre noi și-au dezvoltat capacitățile intelectuale – așa numitele capacități intelectuale, care nu sunt cu adevărat capacități intelectuale deloc – am citit atât de multe cărți, pline cu ce au spus alte persoane, teoriile și ideile lor. Credem că suntem foarte culți dacă putem cita nenumărate cărți de diferiți autori, dacă am citit multe și variate cărți și avem capacitatea de a face corelații și a explica. Dar nici unul dintre noi, sau foarte puțini, au o concepție originală, intelectuală. După ce s-a cultivat intelectul – așa numitul – orice altă calitate, orice alt sentiment s-a pierdut și noi avem o problemă: cum să aducem un echilibru în viețile noastre, astfel încât să avem nu doar cea mai mare capacitate intelectuală dar să avem și capacitatea obiectivă de a vedea lucrurile exact așa cum sunt – nu a oferi la nesfârșit opinii, teorii, și coduri, ci a gândi noi înșine pentru a vedea noi înșine îndeaproape ceea ce este fals și adevărat. Și aceasta mi se pare este una din dificultățile noastre: incapacitatea de a vedea, nu doar lucrurile exterioare, dar deasemenea și viața interioară pe care o avem, dacă dorim să înțelegem totalitatea.””

„Ne continuăm zi de zi istovitoarea noastră rutină. Cu câtă nerăbdare mintea acceptă un model de existență și cu câtă tenacitate se agață de el! Ca un șurub mintea se desfășoară împreună cu ideea, și în jurul ideii ea trăiește și are existența ei.

Mintea nu este niciodată liberă, maleabilă, deoarece este întotdeauna ancorată; se mișcă în interiorul unui cerc mai strâmt sau mai larg față de propriul centru. Ea nu îndrăznește să rătăcească, iar atunci când o face este cuprinsă de frică. Nu frica de necunoscut ci frica de a pierde ceea ce este cunoscut. Nu teama de necunoscut stârnește frica ci dependența de cunoscut.

Frica merge împreună cu dorința, dorința de mai mult sau de mai puțin. Mintea, cu neîncetată țesătură de modele, este creatoarea timpului; și odată cu timpul apare frica, speranța și moartea.”

Când în interior suntem săraci, găsim plăcere în spectacolele bogăției, în mii de lucruri exterioare. Când inimele noastre sunt goale, colecționăm obiecte. Dacă le putem cumpăra, le punem peste tot în jurul nostru și le dăm o importanță enormă. Dar oricât de frumos poate să fie un obiect, el încetează repede de a ne atrage; ne obișnuim cu el, iar ceea ce a fost bucurie devine oboseală.

„Pentru a vă trăi viaţa, trebuie să cunoaşteţi ce este viaţa şi pentru a descoperi ce este viata, trebuie s-o cercetaţi încă o dată. Viața dvs. nu este ceea ce vă spun despre ea tatăl sau mama dvs., societatea, profesorul dvs., vecinul dvs., religia dvs., politicianul dvs. Viața dvs. este făurită din diverse influențe – politice, religioase, sociale, economice, climatice – toate aceste înrâuriri converg în dvs. şi dvs. spuneţi: „asta este viata”.
Vă puteţi trăi viaţa numai când înţelegeţi toate aceste influenţe, iar prin înţelegerea lor, începeţi să descoperiţi modul dvs. de gândire şi de trăire. Atunci nu trebuie să mai întrebaţi: „cum trebuie să îmi trăiesc viata?”. Atunci o trăiţi.”

„Cei mai mulți dintre noi suntem obișnuiți să fim spectatori, nu participanți. Citim cărți dar nu le scriem niciodată. A fi spectator, a privi un meci de fotbal, a-i urmări pe politicieni și pe oratori a devenit o tradiție, un obicei național și mondial. Privindu-i, nu suntem doar niște privitori din afară, ci ne-am pierdut și capacitatea creatoare!
Dacă vă mărginiți a fi spectatori, veți pierde semnificația vorbelor mele; prelegerea aceasta nu trebuie ascultată prin forța obișnuinței. Nu am intenția să vă dau informații ce se pot găsi într-o enciclopedie. Ceea ce încercăm să facem este a ne urmări gândurile, ale fiecăruia dintre noi, a urmări cât putem de departe, cât putem de profund, mesajele și reacțiile propriilor noastre simțăminte. Așadar, vă rog să descoperiți cum răspundeți la această problemă, la această suferință; nu prin cuvintele altuia!
RASPUNSUL VOSTRU TREBUIE SĂ FIE PERSONAL!”

Zece strategii de manipulare a poporului nostru 17 decembrie 2012

Lingvistul nord-american Noam Chomsky a stabilit lista celor ’’Zece strategii de Manipulare” prin mediile de informare în masa. Evreu si de sensibilitate anarhista, semnase o petitie pentru a apara libertatea de exprimare a lui Robert Faurisson. Pentru Chomsky, ’’libertatea de exprimare este mai importanta decât orice versiune a faptelor sustinuta de ordinea stabilita, oricare ar fi raportul pe care aceasta’l întretine cu adevarul faptelor în sine.” Chomsky evoca diferitele tehnici de manipulare si, în primul rând, strategia diversiunii.

Strategia diversiunii consista în deturnarea atentiei publicului de la problemele importante si de la schimbarile hotarâte de elitele politice si economice, printr’un potop continuu de distractii si de informatii neînsemnate. Chomsky analizeaza diferitele tehnici de spalare a creierului, pe care o îndura poporul nostru.
Zece strategii de manipulare a poporului nostru

1.      ’’A distrage în permanenta atentia publicului, departe de adevaratele probleme sociale, captivata de subiecte fara importanta adevarata. A tine mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fara nici’un timp pentru gândire” scrie Chomsky.

2.      A cauza probleme si apoi, a oferi solutii.

Aceasta metoda se mai numeste si ’’ problema – reactie – solutie”.  La început, se creeaza problema, sau „situatia”, prevazuta pentru a suscita o anume reactie a publicului, pentru ca tocmai acesta sa ceara masurile mai dinainte stabilite pentru a fi acceptate. De exemplu: dezvoltarea intentionata a violentei urbane sau organizarea de atentate sângeroase, pretinse antisemite, pentru ca publicul sa ceara legi represive, în detrimentrul libertatii.

3. Strategia „în degradeu”.

Pentru ca publicul sa accepte o masura inacceptabila, este de ajuns sa fie aplicata în mod progresiv, în ’’degradeu”, pe o durata de zece ani. În acest fel, au fost impuse conditii sociale si economice absolut noi au fost impuse din 1980 pâna în 1990. Somaj masiv, imigratie – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizari, salarii care nu mai asigura un venit decent, iata schimbarile care ar fi provocat o revolutie daca ar fi fost aplicate în mod brutal.

4.      Strategia actiunii cu date diferite.

O alta maniera de a obliga publicul sa accepte o hotarâre nepopulara este de a o prezenta ca “dureroasa, dar necesara’’, obtinând acordul publicului în prezent, pentru aplicarea în viitor. Este mult mai usoara acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru ca efortul nu trebuie facut imediat, apoi, pentru ca publicul are mereu tendinta de a nadajdui ’’totul va merge mai bine mâine” si ca sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, aceasta maniera lasa publicului timp pentru a se obisnui cu ideea schimbarii, pe care o va accepta cu resemnare la momentul venit. Exemplu recent: trecerea la Euro si pierderea suveranitatii monetare si economice, acceptate de tarile europene între 1992 – 1995 si aplicate în 2002.

5.      A se adresa publicului ca unor copii mici.

Cea mai mare parte a publicitatilor destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje si un ton absolut copilaresti, aproape debile, ca si cum spectatorul ar fi un copil mic sau un handicapat mental. De ce oare ?  ’’de 12 ani.”Daca ne adresam unei persoane ca si cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate si cu o oarecare probabilitate, va avea un raspuns sau o reactie tot atât de lipsita de simt critic  ca al unui copil de 12 ani” analizeaza Chomsky.

6.      A face apel la partea emotionala decât la gândire.

Este o tehnica clasica pentru a opri analiza rationala si, deci, simtul critic al oamenilor. Ïn plus, folosirea emotionalului deschide accesul la subconstient, pentru implantarea unor anumite idei, dorinte, spaime, pulsiuni sau comportamente.

7.      Mentinerea poporului în nestiinta si prostie.

A face în asa fel ca poporul sa nu înteleaga tehnologiile si metodele folosite pentru controlarea si robirea lui. Calitatea educatiei data claselor inferioare trebuie sa fie cât mai slaba, încât prapastia de nestiinta, care separa clasele de jos de cele de sus sa fie si sa ramâna de neînteles de cele dintâi.

8.      A încuraja publicul sa se complaca în mediocritate.

A încuraja publicul sa creada ca e ”bine” de a fi prost, vulgar si incult. A-l îndopa cu seriale americane si emisiuni de tele-realitate, niste dobitocenii monstruoase.

9.      A înlocui revolta cu învinovatirea.

A face omul sa creada ca numai el singur este vinovat de propria’i nenorocire, din cauza unei inteligente insuficiente, sau a capacitatilor si eforturilor necorespunzatoare. Astfel, în loc sa se ridice împotriva sistemului, individul se sub-estimeaza si se învinovateste, ceea ce creaza o stare depresiva, având ca efect abtinerea de la actiune. Si, fara actiune, nu exista revolutie !

10.   Si, ultimul punct, a cunoaste oamenii mai bine decât se cunosc ei însisi.

Ïn ultimii 50 de ani, progresele fulgeratoare ale stiintei au sapat o prapastie crescânda între cunostintele publicului si acelea detinute si folosite de elitele conducatoare. Multumita biologiei, neurobiologiei si psihologiei aplicate, ”sistemul” a ajuns la cunoasterea avansata a fapturii omenesti, fizic si psihic. Sistemul cunoaste individul mediu mai bine decât el însusi. Aceasta înseamna ca, în majoritea cazurilor, sistemul detine un control mai mare si o putere mai importanta asupra oamenilor decât ei însisi.

Pe scurt, a cunoaste adversarul, a-i cunoaste tehnicile de manipulare, este indispensabil pentru a ne elibera de robie. Multumim, Comsky.

Sa ne amintim si de ceea ce spunea Bertrand Russell:

“Cred ca subiectul cel mai important (politic) este psihologia maselor… Vom arata ca familia împiedica dezvoltarea individului… Desi acestea vor fi studiate în sistemul de educatie, ele vor fi aservite obiectivelor clasei guvernante… Populatia nu va cunoaste felul în care i se inoculeaza convingerile. Când tehnica se va fi perfectat, fiecare guvern care a educat generatii de oameni în acest fel va putea sa controleze întreaga populatie în mod eficient si sigur, fara a fi nevoie de armate sau politie… Propaganda educationala, cu ajutorul guvernului, va putea sa obtina rezultate într-o singura generatie.
Exista însa doua puternice forte care se opun unei astfel de politici: una este religia, iar cealalta este patriotismul… O societate stiintifica nu poate fi stabila decât sub conducerea unui guvern mondial.“

“În mod gradat, prin reproducere selectivă, diferenţele congenitale dintre conducători şi conduşi vor creşte până când vor deveni specii aproape diferite. O revoltă a plebei ar deveni la fel de negândită ca şi o insurecţie organizată a oilor împotriva practicii de a mânca carne de oaie. “

Magda Isanos 3 noiembrie 2012

 Saruta-ma

Saruta-mi ochii grei de-atâta plâns,
Doar sarutarea ta ar fi în stare
Sa stinga focul rau ce i-a cuprins,
Sa-i umple de iubire si de soare.

Saruta-mi gura, buzele-nclestate
Ce vorba si surâsul si-au pierdut.
Iti vor zambi din nou inseninate
Si-ndragostite ca si la-nceput.

Saruta-mi fruntea, gândurile rele
Si toate indoielile-or sa moara,
In loc vor naste visurile mele
De viata noua si de primavara.

DE DRAGUL TAU 24 octombrie 2012

De dragul tau m-am innorat si-am nins,
M-am recompus din nori si fulgi, iubito,
Si m-am surpat din ceruri dinadins.
Pacat de-atata iarna ce-ai mintit-o.
Eram un hohot infernal de fulgi,
Lava de alb, jaratic de candoare,
Cazand pe zare in valtori prelungi,
Bland condamnat la moarte prin ninsoare.
Ningeam curat, ningeam conspirativ,
Ningeam in febra rece si-n nestire,
Ca un dogmatic trist si emotiv
Cu-o ultima credinta in iubire.
O, si-aprindeam mari ruguri in colind
Si imi chemam in taina faclierii
Sa te pastreze pura, imblanzind
In carnea mea, toti lupii si toti jderii.
Dar tu ti-ai ras de-aceasta iarna-a mea
Cu fulgi naivi. Si te-ai lasat furata

De-o iarna de carton si mucava
Cu fulgi vopsiti, de creta colorata.
Zapada mea a nins in spatiu gol.
Tu suradeai intr-o ninsoare roza;
Instincte-n blugi, un dor de staniol
Iti infloreau in piept, ca-ntr-o hipnoza.
Ce-a fost: un vis? iluzii fara sens?
O drama-a fost! O lupta nefireasca
In care albul a pierdut imens,
Strivit de-o lege mult prea pamanteasca.
Acum, nici nu mai sufar. Trist si-nvins,
Atat mai pot si-as vrea sa-ti spun, iubito:
De dragul tau m-am innorat si-am nins,
Pacat de-atata iarna ce-ai mintit-o.

Arcadie Suceveanu

22 octombrie 2012

Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” – Vaslui

Constanţa BUZEA 4 octombrie 2012

numai o dată
la urmă de tot
trupul și sufletul se recunosc
și sînt împreună vorbindu-și

milostiv sufletul îi spune trupului
iată-ne împreună
ca două trupuri îndrăgostite
și ceea ce spune el este adevăr adevărat

trupul se-ncîntă și crede
rostind la rîndu-i
iată-ne împreună
ca două suflete îndrăgostite
dar ceea ce spune el e trufie
și deșertăciune

celălalt plînge încet
înainte de a se înfrigura
și a se ridica la cer
dar păream însuflețit de sufletul meu
și păream împreună fiind
trup viu prin trup viu trecînd
înmirersmat și cald ca și mine era
și uite ce duhoare sînt
și fără nici o apă în apropiere

Grija pentru părerea oamenilor 5 septembrie 2012

„ Grija pentru gloria lumească, pentru părerea oamenilor nu este una dintre slăbiciunile omeneşti, una dintre ispite, aşa cum cred unii, nu, ea este ispita ispitelor. Pe ea se bazează aproape toate, dacă nu toate păcatele omeneşti: bogăţia, erudiţia, dorinţa de putere, iritarea, ura, disperarea, toate pornesc de la ea. Pentru a simţi întreaga importanţă păgubitoare a acestei cumplite ispite ajunge să ne închipuim viaţa eliberată de ea, viaţa închinată împlinirii voinţei lui Dumnezeu, complet lipsită de grija judecăţii oamenilor. Închipuieşte-ţi pregnant această viaţă în orice împrejurare şi vei avea imaginea unei libertăţi uimitoare, neîncercată încă, şi conştiinţa rostului tău omenesc şi divin.”

Lev Tolstoi
Despre Dumnezeu şi om
Din jurnalul ultimilor ani

Şerban Tomşa 5 septembrie 2012

Ştiam că Anton Holban a murit în urma unei operaţii. Ca şi prietenul şi mai târziu adversarul său Octav Şuluţiu, Holban o iubise fără speranţă pe Lydia Manolovici, o frumoasă şi capricioasă evreică, fiica unui industriaş de succes. În 2009 am scris un text pe această temă : O femeie şi trei romane. Scrisoare domnului Anton Holban :
„Stimate domnule Anton Holban,
istoria literară v-a rezervat un loc de onoare, pe lista celor mai moderni romancieri români. Eraţi un om instruit, profesor de franceză, specialist în Marcel Proust şi un prozator care se ţinea la curent cu cele mai noi tehnici narative etalate în Occident. Aveaţi o carieră frumoasă în faţă, viitorul vă surâdea şi o cunoscuseţi pe Lydia Manolovici. Era frumoasă şi bogată. În timpul rămas între două reprize de shopping, ea răsfoia o carte sau dormea. Era una dintre acele femei care nu spun nici da, nici nu. Cu alte cuvinte, inaccesibilă pentru timizi, dar o pradă uşoară pentru capsomani. Lydia avea însă o cumplită însuşire : făcea colecţie de bărbaţi, de preferinţă intelectuali, pe care îi plăcea să-i umilească. Experienţa ne învaţă că nu există dragoste la a doua vedere. Este sau nu este. Şi mai trebuie să nu uităm un lucru : dacă i-ai permis unei femei să te folosească drept scuipătoare, ea va face acest lucru toată viaţa. Mă întreb ce simţeaţi când ea se afişa cu bărbaţi chiar pe terasa aflată vizavi de garsoniera în care locuiaţi. O făcea, desigur, intenţionat.
Primul scriitor care a cunoscut-o pe Lydia a fost Octav Şuluţiu. Era sărac şi urât, dar tânăra răsfăţată voia să ştie „cum sărută un scriitor”. Şuluţiu era nebun după ea. Scria în jurnal, îi făcea declaraţii înflăcărate. I-a dedicat şi romanul Ambigen. Pe urmă, Lydia v-a întâlnit pe dumneavoastră şi, pentru Şuluţiu, au început chinurile geloziei. Aţi rupt prietenia, rivalitatea atinsese cote periculoase, dar drama era trăită mai mult de Şuluţiu. Scria continuu despre ceea ce-l frământa, mărturisea că vă detestă, apoi vă găsea scuze şi tot aşa… Niciunul dintre dumneavoastră nu ştia că, în tot acest timp, fermecătoarea evreică se culca fără prea multe mofturi cu Zaharia Stancu, ţăran viguros, distins, şchiop, dar, se pare, foarte viril. Dumneavoastră aţi scris, pentru ea, romanul Jocurile Daniei, din care aţi publicat fragmente ce au inflamat şi mai tare lucrurile. Aţi pus paie pe foc. De altminteri, suspiciunea şi gelozia sunt stările pe care le evocaţi magistral şi dumneavoastră. Doi oameni chinuiţi scriu două romane despre o femeie capricioasă. Urâtă afacere ! L-am auzit, cu ani în urmă, pe un celebru critic literar spunând că trebuie să fii tâmpit ca să te sinucizi din cauza unei femei. Uneori cinismul este în floare. În studenţie aveam un amic pe care iubita sa, o serafică studentă la medicină, îl părăsise. Cu toate astea, el se obişnuise să îi ducă dimineaţa la uşă un trandafir şi un rondel scris pe o foaie de pergament. De fiecare dată auzea din interior nişte suspine şi gemete suspecte. După două săptămâni presărate cu trandafiri şi poeme, tânărul meu prieten s-a oprit să asculte cu mai multă atenţie zgomotele care veneau din apartamentul tinerei. Cum încă nu-i înapoiase medicinistei cheia, a descuiat uşa şi a pătruns în dormitor. Bănuia că ea este bolnavă, suferă de dragul lui şi altele de acest fel. Nu vă mai spun însă ce a văzut că făcea ea cu un negru viguros – foarte viril şi ăsta ! – , în patul înconjurat de florile lui şi de foile de pergament acoperite cu versuri. Sentimentele şi arta sa îi slujeau africanului ca afrodisiac ! Ei, bine, Lydia Manolovici a găsit, la rândul său, pe cineva mai cinic decât ea. Zaharia Stancu s-a insinuat în casa prosperei familiii de evrei, a făcut amor pe săturate cu fata, a înregistrat amănunte compromiţătoare, a scris un roman, Oameni cu joben, – al treilea ! – în care a trecut toate detaliile şi a încercat să-l şantajeze pe tatăl muzei. Cum bătrânul n-a cedat la şantaj, Stancu a publicat romanul ! Lydia a avut, în cele din urmă, ce a meritat ! Tatăl său a măritat-o cu un englez bogat, după cum intuiseţi dumneavoastră cu mult înainte. „De ce se supără Şuluţiu, aţi fi spus de faţă cu câţiva prieteni, când este evident că tatăl său nu o va da după niciunul dintre noi, fiindcă suntem amândoi săraci ? „
Şi a venit momentul când aţi murit absurd, la nici 35 de ani, în urma unei operaţii. V-aţi născut în februarie şi aţi pierit în ianuarie. (Profesorul universitar Mihai Zamfir v-a dedicat, de data aceasta dumneavoastră, romanul Poveste de iarnă .) Şuluţiu nu a venit la înmormântare, regretându-şi după aceea resentimentul, iar Lydia, aflând tristul eveniment, a râs şi a pus muzică… Poate vă amintiţi că şi Veronica Micle, aflată în compania unor tineri ofiţeri, informată fiind că Eminescu decedase la spitalul de nebuni, a râs în hohote…
Când aţi trecut la cele veşnice, s-a întâmplat un fapt straniu. În vreme ce dumneavoastră vă dădeaţi sufletul la Bucureşti, bunica dumneavoastră, care îşi aştepta şi ea sfârşitul, la Fălticeni, în Moldova, le-a povestit celor din casă că v-a văzut cum staţi în pragul uşii, ca şi cum aţi fi regretat ceva, şi cum v-aţi îndepărtat cu tristeţe. Şi asta exact în momentul morţii !
A venit, în final, la înmormântare, momentul acela grotesc, burlesc, nici nu ştiu cum să-l calific, când prozatorul H. Bonciu, ţinând să vorbească la ceremonia de adio, şi-a început astfel cuvântarea funebră, cu ochii aţintiţi la sicriu şi spre consternarea tuturor celor prezenţi : „Dragul meu bidon de plastic ! ” Cred că a fost prima dată când aţi râs zdravăn, din toată inima. Dar n-aţi făcut-o în lumea noastră trecătoare, cu răsărituri de soare superbe şi femei frumoase şi insensibile.”
Răspunzând la o anchetă literară, criticul literar Marius Chivu a spus, foarte inspirat, pe aceeaşi temă :
„Aş juca adevăr şi provocare cu frumoasa şi uşuratica Lydia Manolovici de care s-a îndrăgostit Anton Holban şi care l-a inspirat să scrie romanul Jocurile Daniei, unul din favoritele mele. De Lydia Manolovici, fiica unui industriaş bogat din interbelic, era îndrăgostit şi prietenul său, Octav Şuluţiu, care a scris şi el un roman inspirat de ea: Ambigen. Gelosul Şuluţiu a rupt atunci prietenia cu Holban (“Pe Holban îl urăsc, l-aş insulta, l-aş bate, l-aş ucide”, nota el în jurnalul ţinut în anii ‘30) şi a scris la adresa lui un violent pamflet intitulat “Licheaua sentimentală” (Mihail Sebastian i-a bătut atunci obrazul lui Şuluţiu într-o scrisoare de reproş: “Atacul dumitale aşa de străveziu, de indiscret şi de brutal nu se justifică cu nimic…”) Însă, în timp ce Lydia Manolovici avea nesfârşite convorbiri telefonice cu Holban, iar Şuluţiu îi trimitea flori şi scrisori înfocate, Zaharia Stancu era cel care câştiga bătălia amoroasă. Va scrie şi el un roman: Oameni cu joben. Când în 1940 Holban a murit la doar treizeci şi ceva de ani, Şuluţiu şi-a regretat comportamentul şi a scris: “Anton mi-a fost prieten şi i-am fost prieten; de ce l-am lovit?…” Tot atunci, Medy, sora Lydiei, i-a scris lui Şuluţiu: “Lydia când a auzit de nenorocire, a râs, a pus radio, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”. Aş întreba-o pe Lydia dacă chiar a râs.”
Ceea ce am aflat recent este că Holban era bolnav de nervi, cum se spunea pe atunci. Era tot timpul agitat, nu-şi găsea locul şi niciun tratament nu dădea rezultate. Până la urmă, medicii s-au gândit la o soluţie extremă : o operaţie prin care să i se secţioneze prozatorului nervul simpatic. Operaţia a reuşit, pacientul a murit.

Viaţa mea 4 septembrie 2012

Viaţa mi se încadrează într-un curent, unul grozav de puternic, produs între pântecul mamei (neînchis vreodată, cu adevărat, în urma mea) buzele femeii mele (veşnic întredeschise a sărut), groapa tatei (într-un colţ unde iarba creşte cuminte) şi braţele deschise ale copiilor mei viitori şi ai fratelui meu. În curentul ăsta se încadrează şi răceşte, aparent fără şanse de vindecare, viaţa mea.(Gabriel Berceanu)

Imaginea unui bătrân citind dintr-un tabloid 4 septembrie 2012

„Imaginea unui bătrân citind dintr-un tabloid îmi vorbeşte de-o vinovăţie colectivă. A părinţilor săi, pentru care cartea va fi fost o pierdere de vreme. A profesorilor lui, prea dezabuzaţi şi resemnaţi ca să mai sădească în fiecare elev pasiunea cunoaşterii şi ambiţia autodepăşirii. A mediului profesional specific comunismului, măcinat de nimicnicie, hoţie, lehamite, băşcălie şi descurcăreală, adică de tot ceea ce ţine departe cartea, cultura în general, de sufletul cinstit. Şi, în fine, a vieţii de azi, care-i favorizează pe cei fără Dumnezeu, fără minte şi fără suflet, pe cei dezrădăcinaţi, înstrăinaţi de tradiţie şi de valorile ancestrale.”( Dan C. Mihăilescu)

Tunele cu melancolii 28 august 2012

Îmi simt sufletul sfâşiat 28 august 2012

„ Una dintre cele mai nefaste rătăciri ale celor ce vor să-şi îmbunătăţească viaţa e părerea că există o ordine, o orânduire socială în care oamenilor le poate fi mai bine decât în oricare alta. Lupta cronică a partidelor, păturilor sociale care formează aparenţa ordinii, toate astea sunt doar amăgiri care aduc cu ele un nou rău fiindcă îi distrag pe oameni de la singura preocupare ce ar duce la o mai bună rânduire socială: lucrul oamenilor asupra lor înşişi.”

Lev Tolstoi
Despre Dumnezeu şi om
Din jurnalul ultimilor ani

“ Cuvintele, în vorbirea de toate zilele, se rutinează, se banalizează, se automatizează. Ce face poetul? Singularizează cuvântul pentru a-i da forţa de a produce o senzaţie; reînnoieşte percepţia, blazată, şi reîmprospătează facultatea cuvântului de a o trezi din amorţeală.”
Jurnalul fericirii
N. Steinhardt

Fiat Lux! 22 august 2012

Am repulsie faţă de vicioşi, de degeneraţi, de neputincioşii minţii şi corpului, de neisprăviţi, de nebuni interesaţi şi de deşeuri biosociale, de cei care practică mersul în jos, spre instincte, de cei care motivează freudismul, în care spiritul apare ca parazit. Un artist adevărat se mişcă între repulsia faţă de imperfecţiunile naturii haotice, faţă de eşuările omului zănatic şi modelele ideale ale spiritului.”
Petre Ţuţea
Între Dumnezeu şi neamul meu