Brutus Innocentius

Maica Benedicta 20 august 2012

Am uitat verticala, ne-am întins pe orizontala profitului, ne-am năclăit în mocirla materiei. Spiritul nu mai este în noi. Suntem o poftă a trupului… Sau a banului… […] Peste tot auzi manele… nişte orori. Apoi lipsa de cuviinţă; noi eram un popor cuviincios, iar acest cuvânt a dispărut din vocabularul nostru. Există în noi acest impuls de vulgarizare, de înjosire. Suntem cufundaţi în mlaştina materiei. Avem ce merităm, din toate punctele de vedere. […] E foarte greu să te întorci înapoi de la manele la J.S.Bach. […] De la Freud încoace s-a produs o mutaţie: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristeţea cea mai mare.”
[…]
„Pentru mine timpul n-a curs, nu l-am simţit. Viaţa mea a fost atât de activă şi atât de plină, încât un an în plus sau în minus nu s-a făcut simţit cu efecte fizice, intelectuale sau de interes duhovnicesc evidente. […] Bătrâneţea nu este o povară. Pentru mine nu există moarte, există «trecere dincolo».”
(Zoe Dumitrescu-Buşulenga)

capitalismul karaoke 27 iulie 2012

Caragiale 26 iulie 2012

Iata ce scria I.L. Caragiale dupa ce, plecand din tara, se exileaza la Berlin< “M-am exilat si atata tot. Aerul aici imi prieste, sunt multumit cu ai mei si nu am ce cauta acolo, unde LINGUSIREA SI HOTIA sunt virtuti, iar munca si talentul vicii demne de compatimit. Multe am invatat de cand traiesc in mijlocul Europei civilizate – unde e dreptate la tribunale fiindca este si pe strada – si intre toate una mai ales, ca omul trebuie sa spuna europeneste, nu greco-tiganeste, ceea ce crede”.

Gasindu-si linistea cugetului, Caragiale radiografiaza lumea natiunii lui in raport cu lumea Europei civilizate de parca s-ar afla si astazi printre noi. Iata cum caracteriza dramaturgul lumea pe care o surprinsese in opera-i literara< “Intr-o tara ca a noastra, unde cand afirmi ceva nu ti se cer si dovezi, unde spiritul public nu are niciun element serios de control mai ales asupra luptelor ivite pe taramul stiintei de stat, reaua credinta este de multe ori o buna temelie pentru cladirea unei frumoase reputatiuni. Ca sa treci cel mai curat n-ai decat sa ponegresti cu ori fara drept pe altii, ca sa te creaza lumea om cinstit si de treaba, n-ai decat sa ocarasti si sa osandesti in vileag purtarea altora, chiar daca dansii au o buna purtare si mai ales in cazul acesta. Daca vrei sa inseli lumea, a zis un filosof, inseal-o gros ca subtire nu se prinde. E mult numai pana sa-ti faci o reputatie frumoasa, si in urma poti fara griji sa savarsesti insuti pacatele de care osandeai odata pe altii buni nevinovati”.

De asemenea, in cateva propozitii, Caragiale caracteriza lumea romaneasca ramasa pana azi impietrita in “proiect”< “Noi romanii suntem o lume in care, daca nu se face ori nu se gandeste prea mult, ne putem mandri ca cel putin se discuta foarte mult”.

In final punctam spusele lui Caragiale despre liderii politici pe care nu-i aveau romanii atunci si nu-i au nici acum< “Eu nu cer de la orator sa ma lumineze – ii pretind sa ma-ncalzeasca. Oratorul trebuie sa vina la tribuna ca un leu, si cand o striga odata Fratilor! sa ma faca pe mine, fratele lui, sa sar din loc. El n-are nevoie sa spuna nimic de la tribuna> dar trebuie sa ma-nfierbante, sa ma asude, sa nu-mi dea pas sa mai judec, sa ma uimeasca, sa ma clatine fara sa ma lase sa rasuflu> sa-mi dea creierul de peretii capului prin salturi enorme de propozitii, chiar ilogice, chiar absurde, stupide daca e nevoie, numai sa fie calde si spontane, pana m-o nauci, pana m-o face sa scrasnesc din dinti si sa strig ca un turbat< Sus poporul! Iata ce inteleg eu prin orator. S-a pierdut astazi, din nenorocire, aceasta zicala mare< Jos reactiunea! Jos ciocoii! Sus libertatea, egalitatea si fraternitatea! Sus boborul! Si la glasul amicilor boborului, boborul ridicand reteveiul, simbolul suveranitatii sale, izbucnire, la adresa vampirilor care-i sugeau sudoarea si sangele, in imprecatiuni nationale de se cutremura catapeteasma circului…!!!”.

Scrisoarea lui Caragiale către Vlahuţă 5 iulie 2012

„Frate Vlahuta, De ce sa ne facem spaima si inima rea degeaba? La noi nu e nici mai multa nici mai putina stricaciune decât în alte parti ale lumii, si nici chiar nu s’ar putea altfel. Calitatile si defectele omenesti sunt pretutindeni aceleasi; oamenii sunt peste tot oameni. Limba, costume, obiceiuri, apucaturi intelectuale si morale, religiuni – precum si toate celelalte rezultate ale locului unde au trait, ale împrejurarilor prin care au trecut – îi pot arata ca si cum s’ar deosebi mult cei dintr’un loc de cei dintr’altul; ei însa, în fundul lor, pretutindeni si totdeauna sunt aceiasi. Nu exista pe pamânt speta zoologica mai unitara decât a regelui creatiunii. Între un polinezian antropofag si cel mai rafinat european, alta deosebire hotarâta, nu exista decât modul de a-si gati bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rau, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai asa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toti sunt la fel. Zi-le oameni si da-le pace!

„cu un zambet plin de amaraciune, romanul numeste tara lui patria bacsisului si hatarului”.

„Mai totdeauna s-a luat la noi pasiunea drept talent!”

„Cu un zimbet plin de amaraciune, romanul numeste tara lui patria bacsisului si a hatirului.„

„Moftangiul roman este: Din clasele primare pina la bacalaureat- anarchist; De la bacalaureat pina la primul examen de universitate- socialist; De la primul examen pina la licenta- progresist; De la licenta pina la slujba- liberal; De la slujba pina la pensie- conservator De la pensie incolo, impartaseste principiile tinerimii universitare…Fii sigur ca ai sa-l gasesti oriunde e vreo manisfestatie mai mult sau mai putin politica ori nepoliticoasa a a studentilor mai mult sau mai putin romani.”

„Noi romanii suntem o lume in care, daca nu se face ori nu se gindeste prea mult, ne putem mindri ca cel putin se discuta foarte mult.”

„Si cite adevaruri ar trebui spuse la noi! Si cite pareri adevarate stau inchise de frica in atitea oale de os! Si, ce e mai trist, nu se bintuie numai frica de a ne spune parerea, ci si frica de a asculta, exprimata cu indrazneala, de catre altcineva, parerea noastra proprie. Tremuram ca nu cumva glasul acelui cineva sa para a fi al nostru: ne ingrozim san u tradam cumva, printr-o clipire de ochi fara voie, prin cea mai neinsemnata miscare raflexa, prin chiar mutismul nostrum, ca aceea ce s-aude un moment asa de rar este gindirea noastra de toate zilele, adinca noastra convingere de multa vreme. Trecem pe linga absurditate si nu ridicam macar o sprinceana revoltata; auzim neghiobia sin u zbircium macar dintr-o nara dezgustata; vedem imposture si ticalosi si zimbim frumos, ca la intilnirea celor mai bune cunostinte.De cite ori si la citi dintre noi nun e pare societatea noastra, cind o privim in complexul ei de activitate, ca un ciudat teatru! Sa aplaudam, dar!”

„Multe am invatat de cind traiesc in mijlocul Europi civilizate- unde e dreptate la tribunale fiindca e sip e strada- si intre una mai ales, ca omul trebuie sa spuna europeneste, nu greco-tiganeste ceea ce crede!”

Numai lasati-ne in pace!!! 18 iunie 2012

Unde ne sunt eroii ? 13 iunie 2012

Die Entfernung verschönert den Anblick 14 mai 2012

Constantin Brâncusi 10 mai 2012

Eu nu mai sunt al acestei lumi: sunt departe de mine īnsumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esenţiale !

Eu mă aflu acum foarte aproape de Dumnezeu: şi nu īmi mai trebuie de cāt să īntind o mānă spre El, ca să īl pipăi!…
Īl voi aştepta pe bunul Dumnezeu īn Atelierul meu…

Opera de artă trebuie să fie creată ca şi o crimă perfectă – fără pată şi fără urmă de autor…
Arta (mea) este realitatea īnsăşi.
Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare īn realitate cea mai adevărată – poate īn singura realitate valabilă.

Eu nu am căutat, īn toată viaţa mea, decāt esenţa zborului! Zborul – ce fericire!… Eu nu creez Păsări – ci zboruri.

O sculptură desăvārşită trebuie să aibă darul de a-l vindeca pe acela care o priveşte.

Gāndeşte-te că stejarul din faţa ta este un bunic īnţelept şi sfătos.

Īn durere există, īntotdeauna, un fior de plăcere.

Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală; şi se īnghesuiesc īnăuntru-i, pentru a ajunge cāt mai sus, īnspre vārfu-i; drept pentru care se şi sfāşie īntre ei şi sunt cu totul nefericiţi (nemulţumiţi)…
Pe cānd, dimpotrivă, dacă ar creşte şi s-ar īmplini īn chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca şi spicul de grāu pe cāmpie, fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ar putea fi…

Īn timpul copilăriei – am dormit īn pat.
Īn timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă.
Īn timpul maturităţii – am zburat īnspre ceruri…

Eu nu te intreb 7 mai 2012

Emil Cioran despre MUNCA 29 aprilie 2012

Oamenii muncesc in general prea mult pentru a mai putea fi insisi. Munca este un blestem.

 Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele  numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe  ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si  neincetata, iata ceea ce este revoltator si  ininteligibil. Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.

Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr- un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de  exteriorizare, de iesire din centrul fiintei.. Este  caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara.

De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza..

Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca.

Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi.

Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce,ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea.

Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic.

In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si  sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara – a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara.

Ideea din spatele citatului este ca munca in exces diminueaza personalitatea umana, cu cat muncesti mai mult, cu atat te transformi mai mult intr-un automat, robot. Ti se diminueaza sau chiar dispare timpul sa-ti pui intrebari, sa gandesti, timpul destinat contemplatiei, artei, amicilor, persoanei iubite, adica exact ceea ce ne defineste ca oameni.

Viata ti se petrece intr-o rutina obositoare (de la a da cu sapa, pana la a aduna cifrele intr-un cabinet de contabil si chiar pana la a preda aceeasi materie, ani de-a randul, elevilor de aceeasi varsta), pe care cand o termini, nu mai poti face altceva decat sa dormi, pt a o putea lua de la cap a doua zi..

Munca in exces dezumanizeaza si de aceea e imperativ sa vedem munca cel mult ca pe un rau necesar, ce trebuie evitat sau scurtat ori de cate ori avem ocazia, daca vrem sa ne pastram integritatea fizica si sanatatea mintala.

In consecinta, repet ca cei care umbla dupa placeri scumpe, chiar daca au, uneori, un mic plus de satisfactie dintr-o mancare luata la un restaurant de lux, fata de cea luata la cantina, sunt per total in pierdere, daca au facut nesabiuinta sa munceasca pentru a avea banii pt respectiva distractie.

Domnişoara A 19 aprilie 2012

Cât vrei înapoi? 16 aprilie 2012

Suficienţă

Îmi eşti suficient, îmi ajungi,
plimbare şi cină, în doi,
beţie şi sex, în doi,
baie înainte şi după,
după caz, în doi,
dormit, trezit, mâncat,
ore, zile, luni, ani în şir,
în doi
dăm cu palma în vânt,
acelaşi aer respirăm
în doi.

Suficientă îţi sunt?
Îţi ajung?
Prea multe, prea mult
împărţim amândoi
şi de-ar fi să nu mai fim
în doi
n-aş şti cât pot să-ţi dau
şi cât vrei înapoi.

Noi

Suntem bucăţi
din îngerul căzut,
prins în lut,
demult.

Suferind,
ne curăţăm de păcat
şi ne întoarcem,
strivindu-ne în celălalt,
de unde, hulind,
am plecat.

Mădălina Grama Toma

Duce educatia de azi la cultura? 14 aprilie 2012

„Duce educatia de azi la cultura? Adica la o stare de spirit care nu suporta captivitatea totala a rutinei, care simte o foame si o sete de spectacol cultural? Raspunsul este negativ! Nu este loc azi, in educatie, pentru ludic. Ludicul e confiscat de divertisment! Nu este loc pentru spirit critic, nu este loc pentru libertatea de a gresi fara a fi pedepsit, nu e loc pentru gratuitate ca in artele liberale. Nu e loc pentru contemplare, nu e loc pentru nimic ce nu intra in baremul de evaluare dominat de o logica binara. Nu e loc pentru cooperare, pentru omenesc.

Testele grila sunt la fel de mincinoase ca si sondajele de opinie, cum s-a observat recent intr-un studiu american. Asistam la urmatoarea situatie: un numar imens de tineri sunt programati sa nu ajunga niciodata la marile comori spirituale ale omenirii. Acestia sunt sclavii de azi! Chiar daca multi dintre ei prospera pe scara sociala.

In asta consta frumusetea trecerii, inteleasa cu ochii culturii: ea iti da posibilitatea sa intelegi frumuseti foarte ascunse, la care nu poti ajunge decat printr-un efort intelectual, dar care este pe deplin rasplatit. Sa intelegi bucuria de a intelege astfel de lucruri! Toata trecerea in care suntem implicati este un joc de tipul urmator: lumea ne spune „am secretele mele, dar ele sunt ascunse: cauta-le!” si intram in jocul acesta de a le cauta si uneori jocul e interminabil, pentru ca ramanem doar la ipoteze.

Cultura nu se face asa cum invatam la scoala, in termeni de adevarat-fals, da-nu, ci se face cu afirmatii cu statut de ipoteza, de intrebare, de ambiguitate, de plauzibilitate. Asta e adevarata cultura, pe care educatia noastra a ascuns-o si o ascunde in continuare.

Ca unul care isi petrece mult timp in contact direct cu noile generatii, in taberele de tineri, va pot spune ca s-ar putea ca dificultatea de a impaca educatia de azi si cultura sa vina din faptul ca noi lucram cu scenarii care au fost valabile pe vremea cand noi eram tineri, dar fara a observa ca ele nu mai functioneaza azi. Lucrurile in creierul copiilor de 6-9 ani de azi se aranjeaza altfel decat se aranja in creierul nostru cand eram de varsta lor. Internetul nu e doar o unealta, cum crede toata lumea, ci se incorporeaza si schimba modul nostru de a percepe lumea si de a intelege viata”.

Educatia nu e inca in stare sa incorporeze inca internetul

„Noi am asociat tot timpul cultura si cartea. Si cand vedem un tanar de 14 ani care n-a citit aproape nici o carte, spunem ca este o nenorocire, caci il raportam la reperele noastre. Vara trecuta, intr-o tabara, am constatat ca multi dintre acesti tineri care nu citisera nici o carte straluceau prin inteligenta, organizau dezbateri pe teme de ei initiate si dovedeau o capacitate de interactiune, de argumentare si de contraargumentare spontana. Niste deprinderi despre care noi credeam ca nu se pot forma decat prin lectura indelungata”Noi am asociat tot timpul cultura si cartea. Si cand vedem un tanar de 14 ani care n-a citit aproape nici o carte, spunem ca este o nenorocire, caci il raportam la reperele noastre. Vara trecuta, intr-o tabara, am constatat ca multi dintre acesti tineri care nu citisera nici o carte straluceau prin inteligenta, organizau dezbateri pe teme de ei initiate si dovedeau o capacitate de interactiune, de argumentare si de contraargumentare spontana. Niste deprinderi despre care noi credeam ca nu se pot forma decat prin lectura indelungata.

Va trebui sa facem un efort sa-i intelegem pe tinerii de azi inainte de a crea o ruptura cu cei care vin dupa noi. Ideea de cultura se schimba! Eu m-am raportat la cultura ca la comorile spirituale pe care omenirea le-a acumulat de-a lungul istoriei. Se pare ca si aceasta definitie va trebui sa o reconsideram!

Avem de-a face cu un moment foarte dificil pentru educatie. Acum s-au lansat programele pentru copiii de sase ani. Este una dintre cele mai delicate varste ale omului. Citind aceste programe, mi-am dat seama ca cei care le-au elaborat, specialistii in pedagogie, formati in perioada mult anterioara internetului, vin cu niste apucaturi care mi se pare ca nu se potrivesc deloc. De pilda, obsesia de a confectiona lucruri din plastilina. Pentru era internetului, acestea devin complet anacronice. Dar oamenii asta stiu sa faca: programele pentru copiii de sase ani nu le fac copiii de sase ani, ci persoanele de 36, de 46, de 56 de ani.

Ne aflam intr-o perioada de bajbaiala. Aici se vede esecul: nu reusim sa inseram noua viziune pe care o aduce internetul in sistemul educational. Si asta se vede la toate nivelurile invatamantului, de la cel elementar la cel universitar. Ceea ce se numeste „formarea de competente digitale” se rezuma in esenta la activitatea de butonare, dar nu se refera la intrebarea esentiala: cum articulam cultura traditionala cu cea digitala?

Educatorul ar trebui sa fie in stare sa faca naveta intre aceste doua mijloace de sursa de cultura. Sunt programe care ignora orizontul de viata al copilului de azi, in care un loc central il ocupa internetul, televizorul si telefonul mobil. Toate aceste lucruri nu exista in programe. Cum se formeaza fiintele umane pe care le programam sa ramana in afara marilor comori de cultura ale omenirii? – asa se formeaza! Asa le programam, de la varsta prescolara.

In familii in care nu exista nici o biblioteca traditionala, in care parintii cu atat mai mult nu sunt capabili sa faca educatia internetului si care continua cu educatori la fel de deficitari. Aceasta sclavie este programata, chiar daca este programata inconstient. Ironia istoriei e ca sclavilor de altadata, care erau ca rezultat al unei anumite organizari sociale, le iau locul acesti sclavi de azi, care nu vor afla niciodata cat de bogata poate fi „trecerea” si ce-ti poate oferi ea, dincolo de jocul de table si de toate lucrurile anodine printre care se misca cei mai multi dintre noi”.

Problema „umanioarelor”

„Artele liberale nu au acceptat aceasta sciziune intre „uman” si „real”. Intreaga istorie a culturii s-a facut pe doua linii de dezvoltare: una care a indepartat socio-umanul de disciplinele naturii si alta care le-a apropiat. Aceasta a doua linie ne-a fost ascunsa in scoala si la universitate. Si unii dintre noi am descoperit-o prin eforturi proprii. Suntem victime ale acestei situatii! Ni s-a ascuns a doua linie. In mod corect, educatia trebuia sa prezinte ambele linii de dezvoltare. Tot ce a urmat in istorie, de la artele liberale pana in zilele noastre, in aceasta a doua linie de dezvoltare nu a acceptat nici un moment sciziunea „umanioare” vs „stiintele tehnice”. Aceasta sciziune a fost inculcata programatic de unilateralitatea educatiei urmate de noi.

In secolele XIX-XX ni s-a ascuns ca intre istoria stiintei si istoria artei a existat o legatura organica incepand inca din Renastere; ca nu poti intelege ca lumea modul in care s-a trecut de la arta clasica la arta moderna, de la Balzac la Marcel Proust, de la figurativa la cea non-figurativa, de la muzica clasica la cea moderna; ca nu le poti intelege ca lumea daca nu urmaresti concomitent istoria stiintei din aceeasi perioada; ca sa intelegi cat de profunda este asemanarea dintre aceasta trecere de la clasic la modern in stiinta si aceeasi de la clasic la modern in arta si literatura; ca nu ar fi fost posibila existenta cubismului fara aparitia prealabila a geometriilor neeuclidiene; ca nu poti sa ii intelegi pe Picasso si pe Salvador Dali fara geometriile neeuclidiene si de teoria relativitatii; ca Salvador Dali este o expresie a revoltei fiintei umane impotriva conditiei sale euclidiene…

Toate aceste lucruri ne-au ramas straine, pentru ca am fost victime ale unei educatii unilaterale! Pentru ca asta a fost adevarata istorie a culturie. Evolutia culturii stiintifice si aceea a culturii literar-artistice s-au lamurit si s-au completat una pe alta. Numai ansamblul lor ne da o intelegere profunda a lor.

De ce au proliferat o serie intreaga de asociatii internationale care se nu se mai ghideaza dupa impartirea pe discipline, ci pe paradigme. De pilda, exista o Asociatie Internationala pentru Studiul Timpului, indiferent din ce directie vine interesul; o Asociatie Internationala pentru Studiul Simetriei (sunt membru al acestei asociatii). Vin arhitecti, lingvisti, fizicieni, chimisti, din toate directii. Si descopera cat de multe ii unesc, cate fenomene comune apar. Exista si Asociatia Internationala pentru Studiul Culorilor”.

Solomon Marcus

Sărbători fericite! 12 aprilie 2012

A Thousand Kisses Deep 1 aprilie 2012

Je t’apprendrai l’amour 27 martie 2012

Lara Fabian la Bucuresti 17.03.2012 20 martie 2012

Testament spiritual 12 martie 2012

”Dacă Dumnezeu ar uita pentru o clipă că nu  sunt decât o papușă de cârpa și mi-ar oferi în dar o bucățică de viață, probabil că n-aș spune tot ce gândesc, deși aș gândi tot ceea ce spun. Aș da valoare lucrurilor mărunte, dar nu pentru valoarea lor, ci mai curând pentru ceea ce ele semnifică.

Aș dormi mai puțin și aș încerca să visez mai mult; de-abia acum înțeleg că pentru fiecare minut în care închidem ochii pierdem șaizeci de secunde de lumină. Aș merge în timp ce alții ar sta pe loc, aș ramâne treaz în timp ce toți ceilalți ar dormi.

Aș asculta în timp ce alții ar vorbi și, Doamne, cum m-aș bucura de savoarea unei înghețate de ciocolată! Dacă Dumnezeu m-ar omeni cu o fărâma de viață, m-ar împinge de la spate în bătaia soarelui, acoperindu-mi cu razele lui nu doar corpul, ci și sufletul.

Doamne, dacă eu aș avea o inimă, mi-aș scrie ura pe un cub de gheață și aș aștepta ca soarele să-l topească. Aș picta pe stele, cu un vis al lui Van Gogh, un poem de Benedetti și o serenadă de Serrat pe care aș oferi-o Lunii. Aș uda trandafirii cu lacrimile mele ca să pot simți durerea spinilor și sărutul de culoarea cărnii al petalelor proaspete.

Doamne, dacă aș putea primi o farâma de viață… n-aș lăsa să treacă nici măcar o zi fără să le spun oamenilor că iubesc, că îi iubesc. Aș convinge fiecare femeie și fiecare bărbat că la ei țin cel mai mult și aș trăi îndrăgostit de iubire. Bărbaților le-aș dovedi cât de mult greșesc atunci când cred că nu trebuie să se mai îndrăgostească atunci când îmbătrânesc, fără să știe că ei îmbatrânesc tocmai pentru că încetează să se mai îndragostească.

Unui copil i-aș face cadou o pereche de aripi, dar l-aș lăsa să învete singur a zbura. Pe cei bătrâni i-aș învăta că moartea nu vine o dată cu vârsta, ci o dată cu uitarea.

În fond, și eu am învățat de la oameni atâtea lucruri… Am învatat că toata lumea vrea sa trăiască pe vârful unui munte, fără să stie că adevărata fericire este felul în care urci pantele abrupte spre vârf. Am învăţat că ori de câte ori un nou-născut prinde cu pumnul lui mic, pentru prima oară, degetul mare al tatălui său, îl ține strâns pentru totdeauna.

Am învățat că un om are dreptul să se mire atunci când vede un om căzut, dar de fapt ar trebui să întindă mâna să-l ajute să se ridice.

Sunt o mulțime de alte lucruri pe care aș putea să le învăț de la voi, deși, realmente, multe nu îmi mai vor servi la nimic, fiindcă atunci când mă vor pune la păstrare în acea cutie, eu voi fi murit deja…”

Gabriel García Márquez

Comunicare si limbaj non verbal 5 martie 2012

“ Toti ne formam o imagine despre propria persoana.

In actiunile noastre ne bazam pe aceasta imagine.

Interesant este faptul ca in demersul noastru nu luam in consideratia realitatea, ci parerea proprie, intrucat pentru noi aprecierea unei situatii are valoarea realitatii.

Atunci cand comunicarea are de suferit, este lezat si sentimentul stimei de sine.

A comunica eficient inseamna a respecta sentimentul stimei de sine al celuilalt.

De aceea vom fi foarte atenti daca:
– Interlocutorul ne vede intr-o lumina favorabila, ceea ce va spori sentimentul stimei de sine sau
– Celalalt are o parere indoielnica despre noi ceea ce ne va afecta sentimentul stimei de sine.

Comunicarea decurge defectuos, atunci cand un partener de discutie se concentreaza atat de mult asupra informatiei, incat uita de persoana careia i se adreseaza.

Cand unul dintre partenerii de discutie se enerveaza, atunci el nu mai este in stare sa gandeasca rational.

Sentimentul stimei de sine este unitatea centrala a existentei noastre la care raportam, in ultima instanta, totul.

Absolut tot ceea ce facem, intreprindem in ideea de a mentine sentimentul stimei de sine, de a-l conserva sau a-l imbunatati.

Experiment: (Scoate in evidenta un efect imediat la o reactie negativa din jur).

Rugati o persoana A sa enumere zece animale si ceea ce fac ele, de exemplu, cainele latra, pisica miauna, soarecele roade etc.
La primul animal denumit de aceea persoana, inclinati din cap incurajator. Cu cel de-al doilea exemplu incepeti experimentul propriuzis.
La fiecare enumerare ridicati mirat sau contrariat sprancenele, dati din cap dezaprobator (adica transmiteti un feedback negativ) apoi asteptati. Cel mult la al treilea sau la al patrulea animal enumerat, persoana respectiva isi va pierde rabdarea si va interveni, spunand ceva de genul: “Este un truc?”, “Ce s-a intamplat?”, “Nu stiu exact ce vrei de la mine” etc.

Nimeni nu poate rezolva optim nici cele mai simple probleme, atunci cand reactia celor din jur este negativa, contrara asteptarilor.

EXPERIMENT:
Invitati la dumneavoastra un prieten care sa va critice, enuntand 15 defecte. Porniti calm de la premisa ca aceasta critica nu va va afecta, intrucat nu puneti mare pret pe parerea celorlalti, spunandu-va linistit ca totul nu este decat un exercitiu. Veti constata ca dupa cel mult sase defecte pronuntate, dispozitia dumneavoastra va scadea considerabil, ca simtiti nevoia sa va aparati, dorind sa argumentati ca sunteti totusi o persoana valoroasa, in pofida criticilor care vi se aduc.
Urmare a acestor constatari se impun urmatoarele precizari:
– sentimentul stimei de sine depinde de rectiile celor din jur;
– reactiile venite din partea celor cu care venim in contact se manifesta intodeauna sub forma comunicarii.

Daca aveti intentia de a convinge o persoana de un lucru care nu corescpunde constiintei sale, atunci implicit comiteti un atac la adresa sentimentului de autostima al acelei persoane. Inevitabil, reactia sa va fi una defensiva, deoarece constiinta sa, componeta a personalitatii sale, va simtii nevoia sa se apere.

Orice dovada a existentei unei neconcordante intre imaginea de sine si imaginea pe care si-a facut-o celalalt, inseamna automat, o agresiune la adresa sentimentului stimei de sine.
Orice agresiune la adresa sentimentului stimei de sine da nastere unui sentiment de insatisfactie.
Cu cat cineva este mai indispus, cu atat mai defectuasa va fi comunicarea intre parteneri.

Toti oamenii au nevoie sa li se recunoasca meritele persoanale, sa le fie apreciate rezultatele abtinute.
A comunica eficient inseamna si a acorda atentie trebuintelor aproapelui tau.

Ori de cate ori avem ocazia ca intr-o discutie sa “strecuram’ o parere binevoitoare, o constatare amabila, o lauda, un compliment, contribuim la cresterea sentimentului stimei de sine al interlocutorului.
Factori necesari:
– pretuirea persoanei
– recunoasterea rezultatelor activitatii.

Cu cat doi oameni se pot manifesta liber unul fata de celalat, cu atat mai limitata este aparitia incidentelor.

Indata ce apare o discrepanta, indata ce unul dintre parteneri nu poate sa (re)actioneze liber, avem de-a face cu o situatie de criza cu efecte imprevizibile.

Daca am inteles importanta pe care o are pentru fiecare dintre noi sentimentul stimei de sine, atunci se cade sa acordam respectul cuvenit partenerului de dialog.
Si acum o ultima precizare. Ar fi extrem de periculos, daca cineva si-ar imagina ca toate aceste lucruri nu se refera la persoana sa, intrucat intodeauna se simte sigur, si nu cunoaste ce inseamna a te simti intr-o situatie jenanta.

Regretabil nu este faptul ca un om tipa la altcineva, ca un asemenea individ nu va pricepe niciodata ca nu a avut dreptate, iar pericolul pe care il reprezinta este acela ca nu va sti sa respecte sentimentele semenilor sai.

A comunica eficient inseamna a nu desconsidera trebuintele celorlalti.

Acela care isi simte amenintata securitatea proprie se va preocupa numai de asigurarea acesteia.

Prioritatea o are satisfacerea trebuintei care este in pericol.

Intregul comportament poate fi influentat, modificat sau curmat de manifestarile de afectiune.

Orice fiinta omeneasca trebuie sa pastreze si sa apere ceea ce are. Si fiindca omul si-a dezvoltat un sentiment specific al propriei valori, va trebui sa si-l conserve. “

Replici 20 februarie 2012

Poetul

Tu eşti o undă, eu sânt o zare,
Eu sânt un ţărmur, tu eşti o mare,
Tu eşti o noapte, eu sânt o stea –
Iubita mea.

Iubita

Tu eşti o ziuă, eu sânt un soare,
Eu sânt un flutur, tu eşti o floare,
Eu sânt un templu, tu eşti un zeu –
Iubitul meu.

Tu eşti un rege, eu sânt regină,
EU sânt un haos, tu o lumină,
Eu sânt o arpă muiată-n vânt –
Tu eşti un cânt.

Poetul

Tu eşti o frunte, eu sânt o stemă,
Eu sânt un geniu, tu o problemă,
Privesc în ochii-ţi să te ghicesc –
Şi te iubesc!

Iubita

Îţi par o noapte, îţi par o taină
Muiată-n pala a umbrei haină,
Îţi par un cântec sublim încet –
Iubit poet?

O, tot ce-i mistic, iubite barde,
În acest suflet ce ţie-ţi arde,
Nimic nu e, nimic al meu –
E tot al tău.

M. Eminescu

Rendez-vous cu lumea – Aurora Liiceanu 19 februarie 2012

„Nu exista egalitate intre sexe, exista doar care pe care, sigur, si dragoste exista, dar ele sunt legate. Iubire oarba nu exista, iubirea trebuie cistigata. Barbatul trebuie sa inteleaga ce inseamna o femeie. O femeie e o femeie…
Femeile vor cu orice pret ca barbatii sa renunte la cele trei atribute prin care sunt definiti: emotionalitatea restrictiva, inhibitia afectiunii si preocuparea pentru succes. Ele vor iubire. Dar, culmea, ele sint atrase exact de cei care corespund atributelor de mai sus. S-ar indragosti ele, oare, de barbati sensibili si emotivi, mingiietori si plini de tandrete ca o mama si neanimati de ambitii de ascensiune sociala?”

Apel catre NOI !!! 16 februarie 2012

Unul din stereotipurile pe care ne place sǎ le vehiculǎm ca sǎ arǎtǎm cît de deștepți și de citiți sîntem este cǎ în rǎzboi mor cei mai buni.

În România, în ultimii douǎzeci de ani, din 1992 pînǎ azi, populația a scǎzut cu aproape 4 milioane de locuitori. 3,8 milioane, ca sǎ fim mai exacți. 1,1 milioane în primii 10 ani. 2,7 milioane în urmǎtorii 10 ani.

Cea mai mare parte din scǎdere reprezintǎ consecința emigrației. Într-adevǎr, și sporul demografic natural are o contribuție la aceastǎ scǎdere, morții depǎșind pe cei nǎscuți.

Dar ponderea cea mai mare o reprezintǎ cei plecați în alte zǎri. Predominant Italia și Spania, unde, mai ales de cînd s-au deschis granițele în 2007, au plecat aproximativ douǎ milioane de români.

În al doilea rǎzboi mondial, timp de aproape 6 ani de zile, din 1940 pînǎ în 1945, am pierdut aproximativ 800 de mii de oameni. E drept, la o populație ceva mai scǎzutǎ, de aprox. 15 – 16 milioane. Cam jumǎtate au fost pierderi militare, cam jumǎtate pierderi civile.

Sǎ facem niște calcule.

În perioada celui de-al doilea rǎzboi mondial, timp de sǎ zicem 5,5 ani, am pierdut în medie 150 de mii de oameni pe an. În primul deceniu post-comunist am pierdut în medie 110 mii de oameni pe an. În al doilea deceniu, din 2002 pînǎ în 2012, pierderea de populație s-a accelerat, ajungînd la 270 de mii de oameni pe an.

În medie, cam un oraș aproape mare pe an. Cam un Ploiești mai mare sau un Cluj mai mic. Cam un Brașov pe an.

Pierderile de populație sînt comparabile. Demografic vorbind, România suferǎ de 20 de ani efectele unui adevǎrat rǎzboi. În consecințǎ, se poate aplica stereotipul cu care am început acest articol. “La rǎzboi mor cei mai buni”.

În cazul anilor 1992 – 2002, n-au murit, ci dupǎ cum spuneam, au plecat. Au votat cu picioarele. Și-au luat sarsanalele și și-au mutat viața, soarta, speranțele, copiii, bulendrele, viitorul, profesia, priceperea în altǎ parte.

Dar principiul se aplicǎ în continuare. Au plecat cei mai buni.

Știu cǎ sunǎ nașpa. Știu cǎ aceastǎ afirmație ne provoacǎ ditamai rana narcisicǎ în ditamai pieptu-ne de aramǎ în care bate o inimǎ neînfricatǎ de genii carpatine.

Dar sǎ nu ne amǎgim. E un proces firesc, inevitabil, inexorabil și inoxidabil. Se pleacǎ de la mic la mare, de la mai rǎu la mai bine, de la sat la oraș, de la periferie spre metropolǎ.

Iar odatǎ cu ușurarea tehnologicǎ datǎ de transportul aerian care în ultima perioadǎ s-a democratizat prin extinderea low costului, cît și cu ușurarea polițienesc-legislativǎ venitǎ cu deschiderea granițelor, exodul românilor s-a declanșat.

Nu vǎ pǎcǎliți cǎ e din cauza regimului nemernic, fie al lui Iliescu, fie al lui Constantinescu ori al lui Bǎsescu. Românii ar fi plecat unde vedeau cu ochii și înainte de 1989, dacǎ n-ar fi fost prizonierii unui stat milițienesc-autoritar.

Nu ce se întîmpla atunci, ci ce se întîmplǎ acum e o stare de “normalitate”, cu ghilimelele de rigoare pe care sociologul se vede nevoit sǎ le punǎ în jurul acestui cuvînt spre a arǎta cǎ vorbim de caracteristica de probabilitate, nu de dezirabilitate.

Nu tot ce se întîmplǎ pe lumea asta este moral ori de dorit, însǎ cu toate acestea se întîmplǎ cu aceleași regularitǎți înspǎimîntǎtor de predictibile. Crima, foamea, suferința, minciuna, sǎrǎcia, rǎzboiul, moartea, toate sînt fenomene “normale” în sensul cǎ ne așteptǎm sǎ se întîmple, chiar dacǎ nu ni le dorim.

La fel și cu emigrația. Se întîmplǎ, la fel ca și ploaia.

E vorba despre schimbarea de loialitǎți care încetul cu încetul se întîmplǎ pe lumea asta. De la biologia genei la mema nației și acum la eficiențǎ, la loialitatea rațiunii individuale. Loialitǎți în schimbare.

Și, din pǎcate, pleacǎ cei mai buni, la fel cum în rǎzboi mor cei mai buni, pentru cǎ sînt mînați de loialitatea eficienței.

Pleacǎ cei tineri, cei în putere, cei deștepți, cei care sînt în stare sǎ facǎ ceva, cei care își asumǎ riscuri, cei cǎrora nu le e fricǎ nici de adversitǎți, nici de viitor, nici de privirile neprietenoase ale strǎinilor.

Pleacǎ cei care stǎpînesc suficient de bine o meserie încît sǎ se descurce și în America, și în Italia, și în Noua Zeelandǎ. Pleacǎ cei care au viitorul în fațǎ, cei care știu sǎ-și facǎ viitorul. Pleacǎ crema țǎrii.

Noi, ce de aici, care am rǎmas, sîntem ceva mai puțin buni decît cei care au plecat. Nu spun neapǎrat cǎ sîntem niște loaze iremediabile, dar sîntem ceva mai mediocri decît cei care au plecat.

Dupǎ mai toți indicatorii care separǎ oamenii în ierarhii dupǎ criterii de dezirabilitate socialǎ, în buni și rǎi, în proști și în deștepți, în pricepuți și nepricepuți, în harnici și leneși, în cinstiți și fameni, în veseli și triști, în verticali și ticǎloși, mai dupǎ toate aceste ordonǎri noi ǎștia care am rǎmas aici în țarǎ, restul de vreo 18 milioane de suflete, sîntem ceva mai puțin strǎlucitori.

Mediocri.

Mediocri. Și trebuie sǎ facem ceva.

În primul și în primul rînd, trebuie sǎ ne conștientizǎm aceastǎ stare de mediocritate, de sub-optimalitate, de zǎticnire, de bicisnicie, de stazǎ în purgatoriul lui “merge și așa”, în țara lui Papurǎ-Vodǎ, unde chiorul este rege peste orbi (no pun intended).

Boala acceptatǎ este pe jumǎtate vindecatǎ.

Nevroza acceptatǎ și decizia de a intra în terapie reprezintǎ jumǎtate din vindecare.

În momentul în care nu veți mai sǎri de cur în sus citind aceste rînduri generatoare de ranǎ narcisicǎ și nu îl veți înjura cu aspre înjurǎturi pe Turambar care, vezi Doamne, își bate joc de genialitatea acestui popor care suferǎ de la turci și de la Ștefan cel Mare încoace ca sǎ-și facǎ nesimțiții de occidentali catedrale, atunci sǎ știți cǎ ați fǎcut primul pas spre tǎmǎduire.

Nu spre mîntuire, aia e altǎ cǎlǎtorie a spiritului, dar mǎcar spre vindecare și spre un plus de adecvare la aceastǎ realitate cîinoasǎ, care nu ne dǎ pace și ne pune la treabǎ.

Știu: e greu.

Știu: doare ca dracu.

Sǎ te uiți în oglindǎ și sǎ-ți spui: sînt cam nașpa, sînt cam vraiște, sînt cam loazǎ, sînt mai puțin bun decît nemernicii ǎia care au pǎrǎsit corabia și s-au dus la Harvard și la Sevilla și în Toscana și în Auckland sǎ conducǎ taxiuri și sǎ tundǎ oile și sǎ fie fericiți la antipozi, ori între zǎpezile din Toronto care nu omoarǎ oameni precum zǎpezile din Buzǎu, deși sînt mai mari zǎpezile canadiene, ei bine, în acel moment e primul pas spre reparația capitalǎ la cap.

E, cum ar zice chinezul cel mult mai înțelept decît noi toți mioriticii la un loc, primul pas din proverbul “Drumul de o mie de leghe începe cu primul pas”.

Cuvîntul magic este “perseverențǎ”.

Cuvîntul magic este “disciplinǎ”.

Cuvîntul magic este “consecvențǎ”.

Știți cum zicea nemernicul ǎla de nǎzuitor eficient și scandinav? “N-ai reușit? Continuǎ! Ai reușit? Continuǎ!”.

Și sǎ fie el al dracului de scandinav superior și eficient, de japonez arogant și înțelept, a continuat toatǎ viața și a supraviețuit acolo unde alții au murit, a ajuns acolo unde alții n-au ajuns, i-a rǎmas numele acolo unde toți își doresc sǎ le rǎmînǎ numele: în mintea oamenilor.

În momentul în care o sǎ acceptǎm cǎ sîntem ceva mai mediocri decît ne permite fișa postului de muritori de rînd și cǎ trebuie sǎ facem totuși ceva pentru asta, atunci ne va fi mai bine.

În momentul în care ne vom accepta soarta de mediocri, faptul cǎ avem toți un pic de Udrea și de Igaș în noi, un pic de Dragnea și de Mazǎre, un pic de bicisnicie, de nemernicie, de ticǎloșie, de amǎgealǎ, de zǎbavǎ, de nepricepere, de superficialitate, de comoditate, de inadecvare, atunci va fi primul pas în drumul de 1000 de leghe în care România sǎ înceapǎ sǎ se vindece dupǎ rǎzboiul de douǎzeci de ani prin care tot a trecut și trece în fiecare zi.

Rǎzboiul nostru cu noi înșine.

Spirala morții 16 februarie 2012

William Beebe,un biolog american, a descoperit un fenomen ciudat, la începutul secolului XX, în jungla Guyanei. A observat cum o mulțime de furnici se deplasa într-un cerc cu o rază foare mare, de 360 de metri. Micuțe dar perseverente, furnicile reușeau să facă o mișcare completă în cca două ore și jumătate. Era un cerc viu care dura cam două zile, după care furnicile, în marea lor majoritate, mureau de epuizare. Căci în tot timpul ăsta nu făceau altceva decât să urmărească furnica din față. Ca și cum ar fi fost programate. Li s-ar fi întors cheița de către o mână nevăzută și ar fi fost înscrise pe circumferința cercului.

Cercetând fenomenul, a constatat că, atunci când furnicile sunt rupte/separate de colonie, formează o spirală a morții. Rotirea lor se întrerupe numai dacă una dintre furnici rupe cercul, deviază din întâmplare, iar cea din spatele ei, disciplinată, o urmează. Și cea din spatele celei de-a doua… și tot așa. Altfel, dacă nu se întâmplă nimic neprevăzut, morișca de furnici se epuizează rotindu-se, murind într-un final. Fiind în cerc, furnicile nu au un conducător. Pentru fiecare furnică ”depersonalizată” conducătorul e cea din față. Repetând mișcarea celei din față, nicio furnică nu este în măsură să oprească drumul spre moartea sigură. Pentru că, singure, furnicile nu iau decizii. Furnicile nu sunt independente și sunt lipsite de voință. Cumva, putem spune că merg cu ”turma”. Doar întâmplarea sau, poate mâna lui Dumnezeu, le poate scăpa de la moartea, de altfel, sigură.(Mana Ciutacu)

Ion D. Sîrbu 16 februarie 2012

„Sînt un iudeo-creştin de cultură greco-latină cu familie germano-franceză, doar cu limba de predare român ortodox (…) Posed o ignoranţă multilateral neliniştită, o prostie îngerească, o limpiditate stoică şi o ambiţie de măgar ce se crede Apuleius (…) Sînt un simplu cărturar martor al unei felii tragice de istorie: am fost proletar, am făcut trei ani războiul, m-am ridicat pînă la doctorat şi o conferinţă universitară şi am coborît în bolgiile iadului pe care le numesc: puşcărie, mină, teatru, Craiova (…) Trăiesc ca un marginal marginalizat, nu mai ştiu precis ce gînduri şi intenţii a avut bunul Dumnezeu oferindu-mi viaţa ce am avut-o. La ora asta îmi dau seama că nu trăiesc la capătul Europei, ci la sfîrşitul ei, nu sînt un atlet al lucidităţii, ci un ratat al ei (…) Nu ştiu cine sînt, în ce cred, pentru cine scriu, nu mai ştiu ce religie, etnie, cetăţenie am. Nu ştiu dacă mai am prieteni, duşmani, dacă mai am un trecut. Am crezut multă vreme că posed o platoşă filozofică solidă care mă apără de gerul totalitar şi de ploile musonice ale prostiei. M-am înşelat: încep să nu văd clar, să am nevoie de cîrje ca să stau drept…“

Constantin Noica si Matematica 31 ianuarie 2012

Cine nu foloseste macar una din aceste limbi e un barbar; unul la propriu: se balbaie.”

Agitatii 30 ianuarie 2012

ULTIMA SCRISOARE … Adio!!! 29 ianuarie 2012

Tabuuri românești 29 ianuarie 2012

[…]Al doilea tabu: tradiția.

Poți să zici orice de orice, dar să nu te iei de tradiție. Așa ceva nu se discută. Nu se admite. Tradiția e, de fapt, un corp de tradiții: unele demne de perpetuat, valorizat și cultivat altele nu. Dacă nu te arăți tradiționalist ești suspect, ești dubios, ești dușman al poporului și al strămoșilor și al tezaurului național.

Al treilea tabu: biserica.

Dacă nu ești religios, ești satanist… ești deraiat, păgân. Concepții medievale etc.

Al patrulea tabu: familia.

”Nefamiliștii” sunt percepuți ca dubioși, libertini, proscriși unui cerc al infernului, unul de certă promiscuitate, chit că științele (și nu doar cele umaniste) au demonstrat cu prisosință că omul nu e monogam și familist decât prin constrângere.

Al cincilea tabu: copilul.

Să nu te atingi de copil nici c-o floare că e pur, că e inocent, că e ingenuu. E adevărat, dar de ce, brusc, copilul, odată transformat în adolescent, în bărbat, în femeie devine impur, maculat și de demn de atins cu cataroaie?

Fetișuri:

Intelectualul. Ai un doctorat, scrii într-o fițuică, ai scos o carte, ești intelectual.  Nu contează că ți se rupe de știință, în fond, de semeni și de epistemă, că ”produci” doar maculatură culturală și doar din rațiuni de subzistență, dacă ”produci” ești intelectual. În Franța Camus, Sartre, Foucault & comp. își riscau mai mult decât ”reputația” participând cât se poate de vital la viața cetății. Mergeau la manifestații, se luptau cu justiția, cu statul, cu legile, erau într-un anume sens ”filosofi jurnaliști”. Se luptau pentru ideile lor cu totul, riscând totul, mizând totul.  Ei, da, sunt demni de numele de intelectuali.

La noi ideea de bază este că diploma te face om, idee bine aprofundată în anii lungi și negri de comunism.

Artistul-demiurg. Dacă nu ești demiurg nu ești artist. Idee romantică, de largă răspândire, profund contestabilă și cât se poate de anacronică în spațiul cultural European.  În această concepție, inactuală, artistul  e prin excelență un ”creator”, un mag, o figură misterioasă și charismatică, un rob al imaginației debordante, un plăsmuitor de lumi. Acest fetiș nu face altceva decât să  umple lumea de narcisici și să umfle egourile cu pompa până le vine rău…

Călugărul. E un om sfânt… De ce? Pentru că stă departe de lume, retras în sinea lui sau a Ființei Universale sau a cui vrea el (ea)? Aici s-ar cuveni o întreagă discuție despre dihotomia interior-exterior/ pur-impur, dar o las pentru altă dată.

Medicul. E un salvator de vieți, un erou, un ins prin excelență dăruit, cel mai umanist dintre umanoizi și cel mai uman dintre umaniști, când e fapt e pur și simplu un practician în știință, bine intenționat și favorabil speciei.

Și uite-așa trăim noi într-un univers pur livresc și mitologic, conceput în termeni maniheiști –extremiști, de teamă să nu dăm ochii cu cine știe ce realitate. Ha!

Sigur că fetișurile sunt exagerări și transferuri în ”numinos” (Jung) ale unor calități sau virtuți reale.

Dar puțin simț al măsurii și un strop de luciditate nu strică niciodată, zic.  (Ilinca Bernea)

Mitocani, Farfuze vs Femei Adevarate 27 ianuarie 2012

Adevărul se află la mijloc, dar nu întotdeauna. Contraargumentul e invocat la fel de frecvent ca argumentul: la un sondaj despre culoarea optimă a mobilierului, din o sută de subiecţi, cincizeci au optat pentru negru şi alţi cincizeci pentru alb. A rezultat, adevărul fiind la mijloc, că de fapt culoarea optimă a mobilierului e culoarea gri. Descusuţi din nou, cei o sută de subiecţi au dat acelaşi răspuns: nu suport griul. Cam la fel se întâmplă şi cu felul în care privim femeile. Ori le iubim mai ceva ca Mircea Cărtărescu, ori le pliem într-o îmbrăţişare machistă-ţopârlănească şi le susurăm refrenele cunoscute: „locul femeii e în pat” (ca şi cum bărbatul nu s-ar găsi şi el tot acolo pentru împlinirea ritualului) sau, desigur, „locul femeii e la bucătărie”. Ţin minte şi azi încurajarea unui profesor de matematică la adresa unor fete de liceu venite de-a valma cu băieţii la meditaţii: „Voi degeaba vă bateţi căpşorul, mândrelor, la Facultatea de Electrocratiţă nu se cer logaritmi”. Adoraţie şi dispreţ. Două atitudini care se bat cap în cap. De aici ar rezulta că, în medie, felul cum sunt privite femeile e obişnuit, neinteresant, fără nuanţări şi discuţii. Sigur, nici vorbă să fie aşa.

Concepţia de sergent-major cu buruieni în gânduri şi limbaj a produs, la capătul celălalt al scalei, o formă de feminism generic şi uneori virulent, care pedalează cu sârguinţă pe o sumă de stereotipii: violenţa în cuplu, patriarhatul cu intarsii feudale şi o căruţă de prejudecăţi. Dacă într-o parte femeia e un obiect de uz sexual sau domestic, în partea cealaltă ea devine un martir de cursă lungă, un magnet al compătimirilor de tip „gender”. O fi adevărul tot la mijloc şi aici? Nu se ştie. Dar până când maeştrii topografi vor veni cu un răspuns precis, să observăm altceva: că deşi statistic există mai multe femei decât bărbaţi pe glob, isprăvile femeilor în domenii teoretic aparţinătoare bărbaţilor tind încă să fie percepute în cheia excepţiei, a exoticului. Ceea ce bărbaţilor nu li se întâmplă. O femeie-pilot stârneşte perplexităţi, pe când un bărbat care face încălţăminte de damă nu oferă nimic ieşit din comun. O femeie care merge la Polul Nord iese din norma cuminţeniei clasice, pe când un bărbat care găteşte e ceva firesc.

Ce se poate face, totuşi, pentru corectarea opticii de joasă speţă, în care femeia din România nu e pusă în relaţie cu mintea, pasiunea sau harul ei, ci doar cu anumite cantităţi de botox, colagen şi foliculină sau cu ultimele tipuri de poşete şi pantofi? O privire aruncată în urmă poate fi un început înţelept. A existat şi în România o vreme a primelor doamne, a deschizătoarelor de pârtii, a unor femei care nu aspirau să fie dive de-o săptămână, ci să mute civilizaţia cu un milimetru mai sus. Excesul de Zăvoranu, Sensual şi Traşcă trebuie tratat prin deschiderea cărţilor. Aşa e sănătos, aşa e moral. Vom descoperi cu ocazia asta femei care, dincolo de prezumtiva lor prezenţă pe o bancnotă viitoare, au fixat standarde şi au depăşit obstacole. Vom afla despre Sofia Ionescu-Ogrezeanu, prima femeie neurochirurg din lume. Sau despre Sarmiza Bălcescu, prima femeie care a devenit doctor în drept la Sorbona.  Sau despre Virginia Maria Andreescu-Haret, prima femeie arhitect a planetei. Sau despre Aurora Gruescu, primul inginer silvic de sex femeiesc de pe glob. Există cel puţin o sută de femei excepţionale, a căror viaţă ar putea prinde măcar două pagini de ziar. Ca să nu zic – sfântă naivitate – o emisiune TV cu dedicaţie. Nimeni nu-şi poate propune să opereze toată România de tabloidism. În schimb, n-ar fi rău să fim măcar din când în când atenţi la femeile cu majusculă. Poate că nu se va reduce producţia de mitocani virili. Dar chiar şi dacă ar apărea mai puţini profesori amuzaţi de ideea Facultăţii de Electrocratiţă, tot ar fi ceva.(Radu Paraschivescu)