jump to navigation

Viața fără mamă 10 Septembrie 2013

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

când auzi că Mama ta e bolnavă de cancer, că multiplele metastaze s-au instalat deja, ca niște pepite ale morții, în corpul din care ai ieșit odinioară, nu te gândești deloc ce-are să se întâmple. plângi puțin, în fața gândului că o vei pierde curând, preacurând, mereu e preacurând – dar te consolezi repede, Mama e tot Mama pe care-o știi și cu care te-ai obișnuit și iată, în afară de slăbiciuni temporare și de cutii cu pilule, nu se schimbă nimic.

nu poți să compensezi prin nimic faptul că de vreo doi ani nu mai locuiți împreună, că ai lăsat-o cu tata într-un apartament gol. că nu-i poți îndeplini dorința de a avea și tu viața celorlalți, cu nevastă, copii, c-o mașină și cu niscaiva funcție mare într-un job la stat. că ești departe, la vreo 220 de km, singur, cu chirie, fără vreo meserie clasică – doctor, avocat, profesor, ofițer… că după dispariția fiului ei cel mare și fratelui tău, de aceeași boală fatală, așteaptă măcar la tine să danseze la nuntă, ca soacră mare.

dar ceva tot poți face: să vii s-o vezi la două săptămâni, în weekend-uri, și s-o tot trimiți să călătorească, să se plimbe, să profite de timpul rămas. timpul ăsta ireversibil. cu toate că ea preferă să trebăluiască prin casă, să-ți facă plăcintă și checuri ca să-ți pună la pachet în geantă când pleci cu autocarul, duminica.

încep accidentele vasculare cerebrale, teama de paralizie. internări, cerebrolizine, imobilizări, vegheri, refaceri. acasă. alte accidente vasculare cerebrale, alte temeri. începi să le numeri, câte vor fi fiind: unu, doi, trei, patru, cinci… apoi stări de slăbiciune, pilule, multe pilule, dureri din ce în ce mai mari.

nu știi cum să te comporți cu bolnavii de cancer: înveți să nu te cerți, să nu-i contrazici. să-i mângâi cât mai mult, să-i atingi, să ai cu ei cât mai mult contact fizic. o suni în fiecare zi, o asculți cum îți spune c-o doare, nu știi când trec lunile, și anii. petreci crăciunurile acasă, revelioanele la fel, nu-ți poți lăsa singuri părinții. poate e ultimul crăciun, ultimul revelion, să nu lipsească din casă bradul, cozonacii. în concedii, rămâi acasă, trebuie să fii alături de ei.

nu știi când trec lunile, și anii. vreo şase. apoi încep durerile mai mari, opiaceele. oboselile, stările anemice. se descoperă alte metastaze, la ficat. transfuzii. de la oncologie, treci la neurologie. acum ești la interne. între timp, vine medicul diabetician, o amenință coma diabetică. ce spune medicul cardiolog? în cele din urmă, ți se spune: câteva luni.

vii mai des, în fiecare weekend. îți planifici un concediu de vreo patru zile în străinătate, dar ți-e teamă să nu se-ntâmple ceva grav. ceva se-ntâmplă, dar nu grav, doar o internare. internările au devenit obișnuință. te-ntorci din călătorie, stai o săptămână acasă. încet-încet, o vezi din ce în ce mai slăbită. parcă nici nu mai e Mama. se mișcă doar cu cadrul, sau sprijinită de brațele întinse. respiră greu, șuieră lin. în cele din urmă, nu se mai ridică din pat. pamperșii. încep vaietele.

tata e de mult timp infiermier. dacă aproape cincizeci de ani a fost îngrijit cu servicii complete, acum e rândul lui. nu mai doarme nopțile, își tot ridică și coboară nevasta. ca într-un joc absurd, de copil care se joacă cu păpușa. mama nu se mai bucură. între durere și nervozitate, trăiește doar pentru câteva minute de somn lin. mai este oare asta viață?

și trebuie să vină și coșmarul – într-o duminică dimineață plină de soare. uite, Mamă, cerul, îi spui când e dusă cu fața în sus, pe targă, în ambulanță. la ce folos ambulanța, gândisem? ultima oară a stat 24 de ore în urgență, apoi au trimis-o acasă. sistemul medical românesc nu se ocupă de muribunzi. mai ales dacă mai au și 70 de ani. aici, Mama nu mai e respectabila Doamnă Butuzea, cu studii superioare, pensionată auditor la minister, ci o mamaie lăsată de izbeliște s-aștepte, în durere, pe-o targă anonimă. o doamnă lăzărescu, la mâna medicilor.

deci, ești cu ea în urgență. ce poți să faci când o vezi în agonie, zvârcolită de durere? când auzi cum îți tot repetă că moare, ca un refren ucigător. ce poți să faci să-i iei durerea? țipi la medic, la asistente, dar toți par că nu-și dau seama de nimic și se ocupă de toți ceilalți, numai de Ea nu. îi pui oxigen, dar nu mai contează. de ce nu te-a-nvățat nimeni ce să faci, ce să spui? ce folos atâtea cărți? ce folos atâtea vorbe cu oamenii? privești neputincios cum mâinile i se răcesc. cum asistentele o crucifică la propriu ca s-o găurească la mâini și la picioare cu ace pentru perfuzii. și pleci pe holurile spitalului spre secție și constați la un moment dat, că mama s-a liniștit. dar nu în somn, ci în comă. îl suni acasă pe tata. îl chemi și pe el, să nu mai fii singur cu Ea și cu moartea. apoi te gândești că ce bine ar fi să se termine odată, să se ușureze.

peste trei ore, chiar când ne pregătim să plecăm, aparatele încep să țiuie. la fel ca în filme – finalul.

morga, înmormântarea de care te ocupi tot tu, dragoș, de la cap la coadă, cu tot cu obiceiurile băbești de trecere – cana de sub sicriu sau cea pentru setea mortului, podul de ieșire (vămile văzduhului), arderea toiagului etc. – îți continuă coșmarul din care nu te mai trezești.

iar când te trezești, ca de sub hipnoză, vezi că ești singur. e tata cu tine, dar ești în mai nesiguranță. n-o să te mai sune când ești bolnav, n-o să te mai întrebe dac-ai mâncat, n-o să-ți mai dea pachet, n-o să te mai îndemne s-o cunoști pe nu știu care fată.

dar ești plin. ai avut noroc că ai avut-o pe Ea ca mamă și nu pe alta. că te-a alintat ca mezin, că te-a crescut casnică până la 10 ani. că te-a legănat pe picioare. că ți-a dat cei șapte ani de acasă, ceva cumsecădenie, o profundă onestitate și nițică cochetărie. că ai știut să afli în ultima vreme c-a fost fericită, că s-a bucurat de libertate și de voință toată viața. că ți s-a spus că a fost onestă și profund morală. că ai văzut cu ochii tăi cât a fost de vitează, luptându-se pe față cu moartea fiului ei – cea mai mare nenorocire a unui părinte – și cu a ei înseși.

că trebuie să-i păstrezi mai departe moștenirea.

de dragoș c. butuzea

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: