Apel catre NOI !!!

Unul din stereotipurile pe care ne place sǎ le vehiculǎm ca sǎ arǎtǎm cît de deștepți și de citiți sîntem este cǎ în rǎzboi mor cei mai buni.

În România, în ultimii douǎzeci de ani, din 1992 pînǎ azi, populația a scǎzut cu aproape 4 milioane de locuitori. 3,8 milioane, ca sǎ fim mai exacți. 1,1 milioane în primii 10 ani. 2,7 milioane în urmǎtorii 10 ani.

Cea mai mare parte din scǎdere reprezintǎ consecința emigrației. Într-adevǎr, și sporul demografic natural are o contribuție la aceastǎ scǎdere, morții depǎșind pe cei nǎscuți.

Dar ponderea cea mai mare o reprezintǎ cei plecați în alte zǎri. Predominant Italia și Spania, unde, mai ales de cînd s-au deschis granițele în 2007, au plecat aproximativ douǎ milioane de români.

În al doilea rǎzboi mondial, timp de aproape 6 ani de zile, din 1940 pînǎ în 1945, am pierdut aproximativ 800 de mii de oameni. E drept, la o populație ceva mai scǎzutǎ, de aprox. 15 – 16 milioane. Cam jumǎtate au fost pierderi militare, cam jumǎtate pierderi civile.

Sǎ facem niște calcule.

În perioada celui de-al doilea rǎzboi mondial, timp de sǎ zicem 5,5 ani, am pierdut în medie 150 de mii de oameni pe an. În primul deceniu post-comunist am pierdut în medie 110 mii de oameni pe an. În al doilea deceniu, din 2002 pînǎ în 2012, pierderea de populație s-a accelerat, ajungînd la 270 de mii de oameni pe an.

În medie, cam un oraș aproape mare pe an. Cam un Ploiești mai mare sau un Cluj mai mic. Cam un Brașov pe an.

Pierderile de populație sînt comparabile. Demografic vorbind, România suferǎ de 20 de ani efectele unui adevǎrat rǎzboi. În consecințǎ, se poate aplica stereotipul cu care am început acest articol. “La rǎzboi mor cei mai buni”.

În cazul anilor 1992 – 2002, n-au murit, ci dupǎ cum spuneam, au plecat. Au votat cu picioarele. Și-au luat sarsanalele și și-au mutat viața, soarta, speranțele, copiii, bulendrele, viitorul, profesia, priceperea în altǎ parte.

Dar principiul se aplicǎ în continuare. Au plecat cei mai buni.

Știu cǎ sunǎ nașpa. Știu cǎ aceastǎ afirmație ne provoacǎ ditamai rana narcisicǎ în ditamai pieptu-ne de aramǎ în care bate o inimǎ neînfricatǎ de genii carpatine.

Dar sǎ nu ne amǎgim. E un proces firesc, inevitabil, inexorabil și inoxidabil. Se pleacǎ de la mic la mare, de la mai rǎu la mai bine, de la sat la oraș, de la periferie spre metropolǎ.

Iar odatǎ cu ușurarea tehnologicǎ datǎ de transportul aerian care în ultima perioadǎ s-a democratizat prin extinderea low costului, cît și cu ușurarea polițienesc-legislativǎ venitǎ cu deschiderea granițelor, exodul românilor s-a declanșat.

Nu vǎ pǎcǎliți cǎ e din cauza regimului nemernic, fie al lui Iliescu, fie al lui Constantinescu ori al lui Bǎsescu. Românii ar fi plecat unde vedeau cu ochii și înainte de 1989, dacǎ n-ar fi fost prizonierii unui stat milițienesc-autoritar.

Nu ce se întîmpla atunci, ci ce se întîmplǎ acum e o stare de “normalitate”, cu ghilimelele de rigoare pe care sociologul se vede nevoit sǎ le punǎ în jurul acestui cuvînt spre a arǎta cǎ vorbim de caracteristica de probabilitate, nu de dezirabilitate.

Nu tot ce se întîmplǎ pe lumea asta este moral ori de dorit, însǎ cu toate acestea se întîmplǎ cu aceleași regularitǎți înspǎimîntǎtor de predictibile. Crima, foamea, suferința, minciuna, sǎrǎcia, rǎzboiul, moartea, toate sînt fenomene “normale” în sensul cǎ ne așteptǎm sǎ se întîmple, chiar dacǎ nu ni le dorim.

La fel și cu emigrația. Se întîmplǎ, la fel ca și ploaia.

E vorba despre schimbarea de loialitǎți care încetul cu încetul se întîmplǎ pe lumea asta. De la biologia genei la mema nației și acum la eficiențǎ, la loialitatea rațiunii individuale. Loialitǎți în schimbare.

Și, din pǎcate, pleacǎ cei mai buni, la fel cum în rǎzboi mor cei mai buni, pentru cǎ sînt mînați de loialitatea eficienței.

Pleacǎ cei tineri, cei în putere, cei deștepți, cei care sînt în stare sǎ facǎ ceva, cei care își asumǎ riscuri, cei cǎrora nu le e fricǎ nici de adversitǎți, nici de viitor, nici de privirile neprietenoase ale strǎinilor.

Pleacǎ cei care stǎpînesc suficient de bine o meserie încît sǎ se descurce și în America, și în Italia, și în Noua Zeelandǎ. Pleacǎ cei care au viitorul în fațǎ, cei care știu sǎ-și facǎ viitorul. Pleacǎ crema țǎrii.

Noi, ce de aici, care am rǎmas, sîntem ceva mai puțin buni decît cei care au plecat. Nu spun neapǎrat cǎ sîntem niște loaze iremediabile, dar sîntem ceva mai mediocri decît cei care au plecat.

Dupǎ mai toți indicatorii care separǎ oamenii în ierarhii dupǎ criterii de dezirabilitate socialǎ, în buni și rǎi, în proști și în deștepți, în pricepuți și nepricepuți, în harnici și leneși, în cinstiți și fameni, în veseli și triști, în verticali și ticǎloși, mai dupǎ toate aceste ordonǎri noi ǎștia care am rǎmas aici în țarǎ, restul de vreo 18 milioane de suflete, sîntem ceva mai puțin strǎlucitori.

Mediocri.

Mediocri. Și trebuie sǎ facem ceva.

În primul și în primul rînd, trebuie sǎ ne conștientizǎm aceastǎ stare de mediocritate, de sub-optimalitate, de zǎticnire, de bicisnicie, de stazǎ în purgatoriul lui “merge și așa”, în țara lui Papurǎ-Vodǎ, unde chiorul este rege peste orbi (no pun intended).

Boala acceptatǎ este pe jumǎtate vindecatǎ.

Nevroza acceptatǎ și decizia de a intra în terapie reprezintǎ jumǎtate din vindecare.

În momentul în care nu veți mai sǎri de cur în sus citind aceste rînduri generatoare de ranǎ narcisicǎ și nu îl veți înjura cu aspre înjurǎturi pe Turambar care, vezi Doamne, își bate joc de genialitatea acestui popor care suferǎ de la turci și de la Ștefan cel Mare încoace ca sǎ-și facǎ nesimțiții de occidentali catedrale, atunci sǎ știți cǎ ați fǎcut primul pas spre tǎmǎduire.

Nu spre mîntuire, aia e altǎ cǎlǎtorie a spiritului, dar mǎcar spre vindecare și spre un plus de adecvare la aceastǎ realitate cîinoasǎ, care nu ne dǎ pace și ne pune la treabǎ.

Știu: e greu.

Știu: doare ca dracu.

Sǎ te uiți în oglindǎ și sǎ-ți spui: sînt cam nașpa, sînt cam vraiște, sînt cam loazǎ, sînt mai puțin bun decît nemernicii ǎia care au pǎrǎsit corabia și s-au dus la Harvard și la Sevilla și în Toscana și în Auckland sǎ conducǎ taxiuri și sǎ tundǎ oile și sǎ fie fericiți la antipozi, ori între zǎpezile din Toronto care nu omoarǎ oameni precum zǎpezile din Buzǎu, deși sînt mai mari zǎpezile canadiene, ei bine, în acel moment e primul pas spre reparația capitalǎ la cap.

E, cum ar zice chinezul cel mult mai înțelept decît noi toți mioriticii la un loc, primul pas din proverbul “Drumul de o mie de leghe începe cu primul pas”.

Cuvîntul magic este “perseverențǎ”.

Cuvîntul magic este “disciplinǎ”.

Cuvîntul magic este “consecvențǎ”.

Știți cum zicea nemernicul ǎla de nǎzuitor eficient și scandinav? “N-ai reușit? Continuǎ! Ai reușit? Continuǎ!”.

Și sǎ fie el al dracului de scandinav superior și eficient, de japonez arogant și înțelept, a continuat toatǎ viața și a supraviețuit acolo unde alții au murit, a ajuns acolo unde alții n-au ajuns, i-a rǎmas numele acolo unde toți își doresc sǎ le rǎmînǎ numele: în mintea oamenilor.

În momentul în care o sǎ acceptǎm cǎ sîntem ceva mai mediocri decît ne permite fișa postului de muritori de rînd și cǎ trebuie sǎ facem totuși ceva pentru asta, atunci ne va fi mai bine.

În momentul în care ne vom accepta soarta de mediocri, faptul cǎ avem toți un pic de Udrea și de Igaș în noi, un pic de Dragnea și de Mazǎre, un pic de bicisnicie, de nemernicie, de ticǎloșie, de amǎgealǎ, de zǎbavǎ, de nepricepere, de superficialitate, de comoditate, de inadecvare, atunci va fi primul pas în drumul de 1000 de leghe în care România sǎ înceapǎ sǎ se vindece dupǎ rǎzboiul de douǎzeci de ani prin care tot a trecut și trece în fiecare zi.

Rǎzboiul nostru cu noi înșine.