jump to navigation

Luis Landero – Portretul unui bărbat imatur 26 Decembrie 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

Cât e ceasul? O clipă am crezut că au venit deja zorile, chiar am auzit ţipete de copii şi zgomot de trafic. O fi fost, pesemne, vaietul vreunui bolnav sau vreo targă trasă pe coridor. Sau poate că am adormit fără să-mi dau seama. Astăzi e joi? Suntem în octombrie? Uneori, tot ceea ce ating devine ireal. Dar asta ni se întâmplă aproape tuturor, nu credeţi? Să zicem că suntem fiii legitimi ai realităţii şi bastarzii ficţiunii. Am să vă dau un exemplu: dragostea. Dumneavoastră aţi cunoscut dragostea? Eu nu, doar o dată, în adolescenţă, şi încă o dată, acum câteva luni, când am întrezărit-o doar, aşa cum cineva vrea să distingă ceva pe fundul unui abis. În viaţa mea au fost patru sau cinci femei şi acum, la sfârşit, când pot trage linie, trebuie să spun că toate au fost fantasme, siluete, visuri, umbre trecătoare… Da, pentru mine asta a însemnat dragostea. Să trăieşti o scurtă iluzie şi apoi să suferi, pentru totdeauna, de nostalgia după ceva ce nici măcar nu a ajuns să fie.

V-am spus că sunt căsătorit? Aşa e, sunt căsătorit de mulţi ani. Soţia mea se numeşte Inmaculada şi e fiinţa cea mai tăcută pe care v-o puteţi imagina. Uneori vreau să o întreb ceva şi o chem, o caut prin toată casa şi nu e, a ieşit fără să mă anunţe. După câteva clipe aud mersul ei uşor într-o încăpere îndepărtată. „Unde ai fost? Te-am căutat şi nu te-am văzut.” Iar ea: „Aici”, zice şi ecoul repetă „Unde, dacă nu aici?” Poate că locuinţa are mici spaţii în care realitatea nu ajunge în toată cruzimea sa. Spaţii pe care nu le bagi de seamă, locuri virgine, încă necolonizate. Şi poate că există persoane cu un dar special de a le detecta şi locui. Există oameni care trec neobservaţi şi poate că la fel se întâmplă şi cu aceste locuri, care se apără pentru a nu fi ocupate, prefăcându-se sărăcăcioase şi uşor inospitaliere.

În astfel de locuri se fofilează uneori soţia mea. O chemi şi poate că sunetele ajung la ea, dar la fel de bine poate că nu ajung. În locul în care se află, poate că vorbele din jur se confundă cu zgomotele îndepărtate ale străzii. Sau o slăbiciune neaşteptată o face să nu răspundă, lucru deloc uimitor, pentru că de câte ori nu am simţit tentaţia şi plăcerea de a nu răspunde celor care ne cheamă cu voci grăbite şi pline de afecţiune. Să nu te înfăţişezi dinaintea iubirii: e în asta un motiv întemeiat pentru a tăcea. Şi dacă adăugăm şi suferinţa pe care bărbatul obişnuieşte să o provoace femeii, vedem că descoperirea şi ocuparea acestor locuri magice, unde eşti la adăpost, ca în unele căsuţe de la „Nu te supăra, frate”, mereu le-a revenit femeilor, care, în lipsa altor posibilităţi, au cucerit teritorii necunoscute din spaţiul conjugal. Şi totuşi, aşa tăcută cum e, când iese pe stradă cu tocurile ei şi cu toate bijuteriile şi cu poşeta doldora de nimicuri şi toate celelalte artificii ale seducţiei, provoacă un zgomot enorm, pare o întreagă cavalerie… Săracele, bietele femei!
Cu aceste şi cu alte visări nedesluşite mi-am hrănit de-a lungul anilor timpul liber de băieţandru. Pentru că îmi plac iluziile. De asemenea, îmi place să meditez, dar cred că gândurile cele mai importante sunt cele care conţin un pic de poezie sau de nebunie, şi cum acesta nu e cazul meu, tot ceea ce fac e să privesc în depărtare, să citesc filozofie şi romane, să emit câteva reflexii de-a lungul lecturii, să urmăresc curgerea unei idei până la disoluţia finală. În casă port de obicei halat şi papuci, şi nu spun asta doar pentru a spune ceva, ci pentru că, dincolo de îmbrăcămintea mea silenţioasă şi de liniştitele mele obiceiuri, uneori sunt o fiinţă extrem de zgomotoasă. Sau cel puţin asta susţine soţia mea. „De ce faci atâta zgomot?” „Zgomot, eu?!” „Nici nu-ţi imaginezi cât de zgomotos eşti.”

Ea a fost cea care mi-a atras atenţia cu privire la cât sunt de zgomotos, tot astfel cum eu am făcut-o să observe cât e de tăcută. Se ştie doar că pe tine însuţi te cunoşti destul de puţin. Ce ştie cineva despre propriul său chip? Oricât de familiar ţi-ar fi, în esenţă îţi va fi mereu străin. Dacă în faţa oglinzii, cu mâna pe inimă, te întrebi?: „Asta sunt eu?“ Chiar dacă vei zice că da, vei vedea că tonul se bazează pe teroarea metafizică a evidenţei. Vei zice că da, dar vei tremura în faţa evidenţei. Şi acelaşi lucru se întâmplă şi cu numele. Sunt Cutare, zicem când ne prezentăm, ca şi cum numele ar adăuga prezenţei noastre şi altceva decât un ornament în plus, ca un clopoţel, ca o culoare ţipătoare a unei pene prinse în păr. Numai să zici „eu sunt” şi e deja prea mult. Acum imaginaţi-vă că cineva spune „Eu sunt Ambrosio” şi judecaţi singură imensitatea acestei iluzii.

Dar nu vreau să filosofez, ci să vă vorbesc despre relaţia mea cu sunetele, de care nici măcar eu nu sunt conştient. Se pare că, uneori, vorbesc singur, vreau să zic că gândesc cu voce tare şi pun suflet şi mă plâng şi înjur. Scriind ceva, o factură sau o scrisoare de afaceri, pentru că sunt comerciant, nu ştiu dacă v-am zis, se poate întâmpla ca din înfrigurare să rup hârtia şi căutând pe birou un marker pentru a încadra sau a sublinia, să dau la o parte agende şi cărţi şi să le fac să cadă şi atunci mă apuc să înjur şi, văzând că dezordinea din jur conspiră împotriva felului meu de a fi liniştit şi împăciuitor, îmi vărs oful şi asupra dezordinii şi până la urmă scrierea scrisorii mă lasă epuizat, cu halatul desfăcut, cu papucii împrăştiaţi, cu teancurile de cărţi răsturnate, iar eu rămân plin de furie şi cu nevoia de-a împărtăşi cuiva drag vina pentru dezastrul provocat, iar acel cineva să mă iubească şi să ştie ce se află în fiecare implorare învăluită într-o acuzaţie imploratoare. Dacă nu gândesc cu voce tare, atunci mâinile şi picioarele mele devin răspunzătoare pentru banda sonoră. Gândul pare a fi întru totul un grup muzical care interpretează o rumbă. Uneori mă întreb: „Ce-oi fi gândind eu cu adevărat în timpul acestor răbufniri simfonice.”
În plus, scrâşnesc din dinţi. Iar când umblu prin cameră, cum am idei fixe, trebuie să ating unele obiecte şi să le schimb poziţia pentru a nu atrage mai ştiu eu ce catastrofă. Dacă aţipesc, sforăi. În sfârşit, aceasta e imaginea mea casnică, după părerea soţiei mele.

Uneori mă întreb dacă ne iubim, sau, mai bine zis, dacă ne-am iubit vreodată. Eu cred că nu, dar cum poţi şti, cum să distingi ceva în prăpastia întunecată a sentimentelor? Sunt zile, clipe în care am chef să o iubesc. Un neaşteptat acces de tandreţe mă preface brusc într-un înger care urmează să aducă o veste Mariei. Dar Maria nu e. Nu o găsesc nicăieri. E ascunsă, adăpostită în vreun loc secret din casă. O caut şi o strig, dar vocea mea nu ajunge până la ea şi vestea mea bună se risipeşte în aer.

Traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: