jump to navigation

Iubirea violeta a lui Bacovia 3 Noiembrie 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

Se întîlneau o dată pe an, se plimbau în tăcere sau beau o cafea în camera poetului şi discutau despre revoluţii. Uneori, el cînta la vioară sau îi recita versuri. S-au căsătorit la 12 ani de la debutul poveştii lor de iubire. Poetul, măcinat de proprii demoni, a scris despre amorul de plumb, dar a găsit mereu în iatacul şi-n sufletul soţiei un refugiu liniştitor.

Într-o zi a anului 1916, la cîteva luni după ce librăriile etalaseră în vitrine cel mai la modă volum de versuri al acelui an, şi anume „Plumb”, o tînără ce cocheta şi ea cu poezia şi-a exprimat unui prieten intima dorinţă de a-l cunoaşte pe autorul simbolist. Agatha Grigorescu îl întîlneşte pe cel ce-i bîntuia gîndurile cu note şi nervi de toamnă într-o zi pe cînd se plimba pe Calea Victoriei împreună cu şeful ei de la „Cronica Moldovei”, Aurel Savela. Bacovia, un bărbat „mic de statură, puţin adus de spate”, îşi scoase pălăria de fetru cu borurile întoarse, o salută pe tînără, îi prinse mîna în mîna sa catifelată şi i-o sărută. „O privire senină şi dreaptă se fixă asupra mea. Apoi plecă ochii parcă jenat de spontaneitatea cu care mă privise atît de insistent”, îşi aminteşte Agatha. Gheorghe Vasiliu, ce-şi luase pseudonimul George Bacovia, avea 35 de ani şi era sfios ca un adolescent. O invită pe domnişoara de 21 de ani la o plimbare în Parcul Carol; o roagă să se aşeze puţin pe o bancă, apoi tace pînă cînd culorile apusului îi învăluie. Atunci, cu o intonaţie melodioasă, începesă-i recite:  „Havuzul din dosul palatului mort/ Mai aruncă, mai plouă, mai plînge / Şi stropii căzînd în amurg iau culori/ De sineală, de aur, de sînge”.

PUSTIU ŞI FIOR. Urmează un lung şir de zile goale, de aşteptări nesfîrşite, de ani întregi de absenţe despărţite de cîte o scurtă întîlnire. Poetul, deşi fermecat încă de la prima întîlnire, pare a nu avea suficientă energie pentru a-şi construi destinul. În iarna lui 1917, Agatha şi Savela îl vizitează pe poet în camera sa rece şi beau împreună o cafea. Atunci îl cunoaşte şi Ştefania, sora Agathei, şi-l caracterizează drept „bizar”. Urmează o altă întîlnire într-un alt an, parfumată cu o ramură de tei înflorit pe care el i-o oferă ei, şi aprinsă de o discuţie despre război şi despre revoluţii. Deşi se ştiau de ceva vreme, nu ajunseseră să se tutuiască. El îi recomanda respectuos: „Ar trebui să citiţi şi dumneavoastră «Manifestul comunist». Îl aveţi? Vi-l pot procura. Aş vrea să vă intereseze şi politica, nu numai poezia”. Într-o altă zi, într-un alt anotimp, poetul ajunge mai departe cu întrebările: „N-ar fi mai bine să vă căsătoriţi?”. Ea îi răspunde înţepată: „Nu mă ademeneşte. Căsătoriile se fac din interes”. Şi admite că poate se va mărita atunci cînd îşi va termina studiile. În 1919, se întîlnesc în Cişmigiu şi bărbatul îşi permite şi mai mult: „De ce nu purtaţi guler înalt? Decolteul la o domnişoara nu merge…”. În 1920, în februarie, poetul o vizitează şi îi sugerează timid şi acum că o iubeşte şi suferă, recitându-i din „Romanţă”: „Adio, pustiu şi fior./ Va fi poate odată amor”.

TĂCERILE. Între 1920 şi 1922, poetul suferă de o eczemă care-i acoperă o parte din faţă cu o crustă violacee. Împotriva dorinţei sale, Agatha îl vizitează la locuinţa din fundătura Buzeşti şi îl găseşte foarte schimbat: „Privirea ochilor albaştri, de obicei senină, era întunecată, umbrită de o suferinţă dublă, fizică şi mai ales sufletească. Barba nerasă, părul spre spate, cam în neregulă… Devenise foarte taciturn”. Cînd se mai întremează pleacă la Bacău, de unde află că femeia la care visa a fost logodită de familie cu un ofiţer; revine în Capitală în toamna lui 1923 şi o face pe Agatha să rupă logodna, dar nu primeşte în schimb mîna ei, ci o speranţă. Femeia acceptă să se căsătorească, dar numai după ce ea îşi va termina facultatea de litere.

În noiembrie, poetul e iarăşi la uşa iubitei, purtînd în mînă un pachet cu ciocolată şi bomboane. Îi reproşează titlul ales de ea pentru o poezie: „Amanţii mei”. Agatha notează în cartea sa „Bacovia”: „Mă aşezasem pe divan şi nu ştiam ce să spun. Avea teribilul dar de a-mi transmite tăcerile sale”. Poetul izbucneşte, arătîdu-şi disperarea faţă de timpul nemilos şi de piedicile pe care viaţa le-a pus în calea împlinirii iubirii: „Trebuie să vii la Bacău… trebuie să te hotărăşti. Nu mai plec fără un răspuns sigur. Atîţia ani de aşteptare, pustii… pustii”. Cînd intră în cameră sora Agathei, Elena, el nu mai rabdă şi-i spune: „Doamnă Dumitrescu, am venit să cer mîna sorei dumneavoastră!”. Sora, pragmatică, îl întreabă cu ce se ocupă, iar cînd Bacovia îi replică timid: „Eu… scriu”, femeia se miră: „Cu scrisul se poate trăi?!”.

În vacanţa de iarnă a lui 1923, Agatha îşi vizitează viitorul soţ la Bacău. Poetul o invită la o plimbare ce-i poartă pe lîngă redacţia unui ziar local, pe lîngă Poştă şi Palatul Administrativ, Ateneul „Vasile Alecsandri”, baia centrală şi Catedrala Sfîntul Nicolae. Mersul prin oraşul cenuşiu o face pe tînără să-şi spună în sine: „Oare îl merită acest Bacău?”. Oricum, Agatha e o binecuvântare; bărbatul e scos din cugetările sale triste de prezenţa iubitei şi participă vesel la o petrecere, unde o invită pe logodnică la vals, povesteşte Mihail Petroveanu în cartea sa „George Bacovia”.

ATINGERI. Deşi mai mică decît viitorul soţ cu 14 ani, Agatha era o mult mai pragmatică şi conştientă de ce va însemna viaţa alături de bărbatul dificil, tăcut adesea, cu stări schimbătoare. Ea îşi asumă misiunea cu o seninătate pe care numai încrederea în geniul poetic al soţului i-o putea da. „Dumneavostră veţi scrie… acesta este rostul talentului dumneavoastră”, îi spune ea o dată cu acceptarea cererii în căsătorie. „Ştiam că nu alesesem un drum roz. Simţeam însă în mine atîta curaj, atîta putere de rezistenţă, că piereau şi şovăielile trecătoare ce mă asaltau”, mărturiseşte Agatha Grigorescu cititorilor cărţii pe care i-o dedică soţului său. Cartea aceasta e plină de atingeri fragile şi de tăceri care te duc cu gîndul la timiditate şi la telepatie. „Îmi plăceau aceste tăceri, cu gîndurile depănate de fiecare în mintea sa, neexprimate, dar uneori identice”, spune femeia. „Poetul” sau „Bacovia”, aşa îl cheamă ea în carte, dar niciodată „soţul” sau „iubitul”. Niciodată nu transpare pasiunea, ci numai un devotament nesfîrşit şi parcă şi puţină resemnare. Poate că e de vină epoca în care a apărut cartea sau poate pur şi simplu aşa a fost viaţa lor. Cuvintele ei sînt tente de culoare pală. Gesturile lor par a nu trece nicodată mai departe de atingeri delicate: „Mi-a luat amîndouă mîinile şi mi le-a dus la frunte… Închisesem ochii şi m-am trezit că mîna mea mîngîie fruntea în care ardeau atîtea gînduri…”.

NUNTA. Împotriva căsătoriei celor doi a fost nu numai directoarea şcolii unde lucra Agatha, dar însuşi prietenul Savela. Totuşi, femeia îşi păstrează promisiunea. „Nunta a dat naştere la încurcături. Soţul a sosit la primărie mult după ora stabilită. Deşi cu trac în cursul ceremoniei, a răspuns la chestionarul de rigoare şi a ascultat docil lectura îndatoririlor conjugale reciproce. A doua fază, a nunţii religioase, a avut loc cam fără voia lui, Bacovia fiind ateu şi ostil ceremonialului de orice natură. Iniţial refuzase smokingul oferit de fratele său Eugen, care urma şi el să se căsătorească peste o săptămînă, şi nu acceptase să se fotografieze festiv. La stăruinţele tuturor, a cedat în ambele situaţii.

Cît a durat oficierea nunţii şi micul festin ce i-a urmat Bacovia era cînd grav, cînd destins. A băut şampanie, a răspuns urărilor, a dansat, a recitat, iar după plecarea invitaţilor a zăbovit mult, de unul singur, printre flori şi lumînări, sorbind din pahar, din ţigară încet, cu o voluptate dureroasă”, povesteşte Mihai Petroveanu.

Tinerii soţi petrec astfel luna de miere în apartamentul cumnaţilor: „Puneam balansoarele în antreul din faţă, să privim ploaia printre frunzele dese ale teilor…”. După-amiezele citeau Petică, Arghezi, Minulescu, Paul Valéry, Baudelaire, Mallarmé. Uneori, Bacovia desena sau scria.

După această scurtă perioadă roz, grijile materiale încep să chinuie familia. Cei doi trăiesc într-o cameră închiriată, într-o mansardă din Cotroceni. „Poetul, încurcat de o coabitare între aceiaşi patru pereţi, iritat de imposibilitatea contribuţiei proprii la menaj, nu reuşea să se concentreze spre a scrie sau măcar spre a citi. Enervarea împotriva lui însuşi lua forma răsturnată a sarcasmelor mărunte sau hohotitoare împotriva soţiei, alimentîndu-se din incidente anodine şi pretexte artificiale”, notează M. Petroveanu. Bacovia suferă o criză nervoasă, iar cînd soţia îl vizitează la sanatoriu o tratează cu o „bruscheţe sarcastică”.


CĂSUŢA.
În timpul celui de-al doilea război mondial, familia Bacovia găzduieşte un soldat rus. Replica acestuia arată exact situaţia materială a celor doi soţi. „Aici, la voi, poet mare la sărăcie? La noi case mari, covoare, haraşo, haraşo, nu cum voi este.” Agatha nu numai că şi-a întreţinut material soţul din salariul ei de profesoară, dar a trebuit să aibă răbdare în timpul căderilor sale psihice. Cînd ea găseşte un apartament de două camere, Bacovia se remontează rapid. Tot ea se ocupă şi de construirea căsuţei din Bucureşti, ce poate fi vizitată pe strada ce poartă numele poetului. „Urma să încep căsuţa noastră fără arhitect şi numai cu cîţi bani aveam”; notează ea apoi mai tîrziu: „Am stat zilnic pe şantier pentru o mie şi o sută de probleme”. În august 1933 casa era gata. Poetul avea odăiţa lui de lucru, mobilată cu un divan şi un birou şi izolată de restul casei.

Bărbatul îi arată recunoştinţa prin dedicaţii, dar şi prin daruri. În februarie 1929, cînd Ministerul Artelor i-a alocat 20.000 lei, el a cheltuit mai mult de jumătate din sumă pe cadouri pentru soţie. Îi dăruieşte şi gîndurile sale: „Adio, tu rămîi pentru mine ceea ce defineşte frumosul şi poate eşti poezia sau jalea nopţilor. Pentru tine scriu fantezia aceasta. Corpul tău era o dantelă şi nu vroiai prea multe laude, fiindcă timpul e scurt”. Agatha exclamă: „Trebuie publicate! Altfel pentru cine aţi scris atîtea frumuseţi?”. „Pentru mata! Ar fi putut fi mici scrisori, dar nu ţi le-am trimis”, îi declară poetul. Soţia este cea căreia îi datorează apariţia, în 1926, a volumului „Bucăţi de noapte”. Cartea „Plumb. Scîntei galbene” poartă pe coperta interioară nota: „Doamnei mele: Agatha”. Doamna notează: „Mi-a făcut o surpriză la care nu m-aş fi aşteptat” şi îl chestionează pe poet de ce această dedicaţie. El îi declară: „Poezia… tu… sunteţi eu”. Agatha se străduia să îi ofere protecţie poetului şi îl veghea delicat: „Uneori scria la masa de lucru. Ştiam că atunci transcrie. Nu-l întrebam ce lucrează… Ştiam că urmăreşte o idee poetică… nu îndrăzneam să-l smulg din acea incandescentă durere, ce se reflecta pe faţa ca de ceară”.

Lipsa femeii iubite, atunci cînd Agatha făcea naveta la Bucureşti, iar domiciliul soţilor era la Bacău, îi inspiră poetului versuri triste, în care îşi exagerează despărţirea: „Dacă, de-acum, e tîrziu/ Şi ochii mei sunt seci – /Ajunge să-nţeleg…/ Plecată eşti, pe veci!”. Multe dintre versurile din „Comedii în fond” vorbesc despre o iubire care moare din vina ei: „Eu nu te mai văd…/ Zadarnic e soare, şi-un cer ideal/ Mereu mai aproape e-al vieţii real…/ De aceea, iubito, eu nu te mai văd!”.

„S-A DUS…” Bacovia era un bărbat mîndru de soţia sa, povesteşte M. Petroveanu. „Îi plăcea să îşi vadă soţia îmbrăcată elegant, să o conducă curtenitor în ocaziile solemne, pînă la maşina de piaţă. Regretînd, ba reproşîndu-i că nu era actriţă, îi cerea să se costumeze în roluri de personaje celebre din piesele de teatru şi de operă pe care el, de o emotivitate ce-l făcuse o dată să plîngă şi să părăsească sala în care expira Violeta, nu le frecventa.” Poetul făcea şi scene de gelozie. „Un dar din partea tatălui unei eleve, un ou de ciocolată trimis de Paşti printr-un curier, i-a provocat un torent de mînie, omagiata fiind aproape bruscată. Agatha, acomodîndu-se la schimbările de umoare ale poetului, pînă la limita de la care alunecau în jigniri brutale, îl menaja, evitîndu-şi şi ei «sîngele rău».”

După ce participase la logodna unicului său fiu, Gabriel, născut în 1931, Bacovia cade la pat. Alături îi stă mereu soţia sa devotată. În ultimele zile ale lunii mai a anului 1957 cei doi soţi trăiesc un ultim moment de tandreţe, descris de Agatha: „L-am sărutat pe frunte.

M-a sărutat pe obraz pentru ultima oară, îngînînd ca în somn: «S-a dus… amo… rul… un amic…»”. Înainte de a muri, poetul şi-a privit soţia lung, apoi s-a întors cu faţa la perete, rostind: „Vine întunericul!”, şi a închis ochii, prinzînd-o de mînă.

Soţia – poetă

Volumul „Lumină” (1964), al scriitoarei Agatha Grigorescu, e dedicat „Celui mai poet dintre poeţi: Bacovia”. Poezia „Voi, amintiri” poartă însemnarea „in memoriam”: „Voi, amintiri, veniţi în lung şirag./ Să povestim de cel atît de drag.// De clipele trăite împreună,/ Sub înstelate nopţi cu lună,// Cînd îmi vorbea despre copilărie,/ Ce nu i-a fost senină, nici zglobie,// Ci o uimire, cu priviri spre viaţă,/ Cum s-ar mira o floare-n dimineaţă,// Cînd ar vedea în juru-i numai soare/ Şi plîns de rouă, peste orice floare…// De zile fericite prea puţin,/ Mi-a povestit poetul meu divin.// De bucurii, succese mici la şcoală,/ Mi-a şopotit cu vorba lui domoală.// De casa părintească vorbea adeseori/ Cum se plimba printre straturi cu flori,// Şi se-apleca sfios să le sărute/ Cu gesturi delicate şi tăcute…// Rozeta era floarea preferată,/ Ce o păstra şi-n file reci presată,/ «Ea moare sieşi credincioasă,/ Rămîne pururi verde şi frumoasă,/ Cum vei rămîne tu, iubita mea!»/ Mi-a spus o dată cu o voce grea…

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: