jump to navigation

Pierre Teilhard de Chardin 28 Octombrie 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

AXELE TEORETICE ALE FERICIRII

A. La originea problemei: trei atitudini diferite în faţa vieţii

Pentru a înţelege mai bine cum se pune problema fericirii vizavi de noi, şi de ce, în faţa ei fiind, ajungem să ezităm, este indispensabil, înainte de toate, să facem turul de orizont, adică să distingem  trei atitudini iniţiale, fundamentale, adoptate de fapt de toţi oamenii în faţa vieţii.

Să ne ghidăm, dacă vreţi, cu ajutorul unei comparaţii.

Să presupunem nişte excursionişti plecaţi în escaladarea unui vârf dificil; şi să analizăm grupul lor la câteva ore de la plecare. La acest moment ne putem imagina că echipa se împarte în trei feluri de elemente.

Unii regretă că şi-au părăsit cabana. Oboseala, pericolele le par disproporţionate comparativ cu interesul succesului. Ei decid să se întoarcă.

Alţii nu sunt supăraţi că au plecat. Soarele străluceşte, priveliştea este frumoasă. Dar de ce să urce mai sus? Nu este mai bine să se bucure de munte acolo unde se află, în plină pajişte sau în plină pădure? – Şi se întind pe iarbă sau explorează împrejurimile, aşteptând ora picnicului.

Alţii, în sfârşit, adevăraţii alpinişti, nu-şi desprind ochii de culmile pe care şi-au jurat să le atingă. Şi pleacă din nou înainte.

Obosiţi, – iubitori de viaţă (bons vivants), – înflăcăraţi.

Trei tipuri de Oameni, – şi în care, de fapt, se împarte dintotdeauna Umanitatea din jurul nostru.

  1. Obosiţi (sau pesimişti), mai întâi

Pentru această primă categorie de oameni, existenţa este o eroare sau un rateu. Ne-am angajat prost, – şi, în consecinţă, se pune problema să părăsim, cât mai abil cu putinţă, jocul. Dusă la extrem, şi sistematizată ca doctrină savantă, această atitudine duce la înţelepciunea hindusă, pentru care Universul este o iluzie şi o înlănţuire, – sau un pesimism „shopenhauerian”. Dar, sub forma atenuată şi comună, aceeaşi dispoziţie apare şi se trădează într-o mulţime de judecăţi practice pe care le cunoaşteţi bine. „La ce bun să căutăm (cercetăm)?… De ce să nu-i lăsăm pe sălbatici în sălbăticia lor, şi pe cei necunoscători în neştiinţa lor? Pentru ce Ştiinţa şi pentru ce Maşina? Nu este mai bine să fi întins decât în picioare? Mai bine mort decât culcat?” – Toate acestea revin la a spune, cel puţin implicit, că este mai bine să fii mai puţin decât să fii mai mult, – şi că cel mai bine ar fi să nu fi deloc.

  1. Iubitorii de viaţă (iubitorii de plăceri), apoi

Pentru oamenii de acest al doilea fel , este mai bine, desigur, să fii decât să nu fi. Dar „a fi”, să luăm bine seama, capătă atunci un sens foarte special. A fi, a trăi, pentru discipolii acestei şcoli, nu înseamnă a acţiona, ci înseamnă a se umple de clipa prezentă. A se bucura de fiecare moment şi de fiecare lucru, fără a lăsa nimic să se piardă, – şi mai ales fără a se preocupa de schimbarea planului: în aceasta constă înţelepciunea. Când vine saţietatea, ne vom întoarce pe iarbă, ne vom dezmorţi picioarele, ne vom schimba punctul de vedere; şi astfel făcând, de fapt, vom refuza să coborâm. Dar, pentru şi în privinţa viitorului nu riscăm nimic, – doar dacă nu cumva, printr-un exces de rafinament, ne intoxicăm bucurându-ne de riscul în sine, fie pentru a gusta freamătul de a îndrăzni sau pentru a simţi frisonul fricii.

Aşa ne reprezentăm noi, sub o formă simplistă, anticul hedonism păgân, al şcolii lui Epicur. Aceasta era în orice caz, până nu demult, în cercurile literare, tendinţa unui Paul Morand, sau cea a unui Montherlant – sau, mult mai subtil, cea a unui Gide (cel din Fructele pământului), pentru care idealul vieţii este de a bea fără a-ţi potoli niciodată (ci mai degrabă la modul de a o spori) setea – în nici un caz cu ideea de a-ţi reface forţele, ci din grijă de a rămâne gata să te apleci, cu tot mai multă aviditate, asupra oricărui nou izvor.

  1. Şi înflăcăraţii, în sfârşit

Aceştia, vreau să spun, sunt cei pentru care a trăi este o ascensiune şi o descoperire. Nu numai că, pentru oamenii care formează această a treia categorie, este mai bine să fii decât să nu fi, dar, mai mult, este întotdeauna posibil, şi mai ales interesant, să devii mai mult. În ochii acestor cuceritori îndrăgostiţi de aventuri, fiinţa este inepuizabilă, – nu în maniera gide-ană, ca un giuvaer cu nenumărate faţete, pe care îl poţi întoarce în toate sensurile fãrã a te plictisi, – ci ca un focar de căldură şi de lumină de care este posibil să te apropii tot mai mult. – Se poate glumi pe seama acestor oameni, ei pot fi consideraţi drept naivi, sau pot fi găsiţi jenanţi. Dar, între timp, ei sunt cei care ne-au făcut, şi de la ei se pregăteşte să iasă Pământul de mâine.

Pesimism şi întoarcere în Trecut; plăcerea momentului prezent; elan spre Viitor. Trei atitudini fundamentale, aş spune, în faţa Vieţii. Şi drept urmare, în mod inevitabil, iată ce ne plasează din nou în chiar inima subiectului nostru – trei forme opuse de fericire vizavi de acesta.

a)      Fericirea liniştii, mai întâi. Fără neplăceri, fără riscuri, fără eforturi. Diminuăm contactele – restrângem nevoile – coborâm ştacheta – ne întărim epiderma – ne retragem în cochilia noastră. – Omul fericit este cel care va gândi, va simţi şi va dori cel mai puţin.

b)      Bucuria plăcerii, apoi, – plăcere imobilă, sau şi mai bine, plăcere neîncetat reînnoită. Scopul vieţii nu este de a înfăptui şi de a crea, ci de a profita. Aşadar, cât mai puţin efort, sau strict efortul necesar pentru a schimba cupa şi lichiorul (aici cred cã este o expresie… n.t.). A se expune cât mai mult posibil, asemenea frunzei în razele soarelui – a-şi schimba în fiecare clipă poziţia pentru a se simţi mai bine, iată reţeta fericirii. – Omul fericit este cel care va şti să savureze cât mai complet clipa pe care o are în mâinile sale.

c)      Fericirea creşterii, în sfârşit. Din acest al treilea punct de vedere, fericirea nu există şi nu valorează prin ea însăşi, ca un obiect pe care să-l putem urmări şi sesiza în sine; ci ea nu este decât semnul, efectul, şi ca recompensă a acţiunii convenabil orientate. „Un sub-produs al efortului”, spune undeva A. Huxley. Nu este aşadar destul, aşa cum sugerează hedonismul modern, să ne reînnoim oricum pentru a fi fericiţi. Nici o schimbare nu fericeşte, doar dacă nu cumva se operează urcând. – Omul fericit este deci cel care, fără a căuta direct fericirea, află în mod inevitabil bucuria, pe deasupra (în plus), în actul de a ajunge la plenitudine şi la capătul acesteia, înainte.

Fericirea liniştii, fericirea plăcerii, fericirea dezvoltării.

Intre aceste trei rânduri de mers Viaţa, la nivelul Omului, ezită şi îşi divizeazã curentul, sub ochii noştri.

Pentru a motiva alegerea noastră, să nu existe cu adevărat, aşa cum se repetă, decât o preferinţă individuală de gust şi de temperament?

Sau putem găsi undeva o raţiune, indiscutabilă – pentru că este obiectivă – de a decide că una din cele trei căi este absolut cea mai bună şi, prin urmare, singura care poate să ne fericească în mod autentic?

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: