jump to navigation

Rudolf Joseph Lorenz Steiner 24 Octombrie 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

Drumul spre inimă trece prin cap. De la aceasta nu face excepţie nici iubirea. Dacă iubirea nu este doar o expresie pură a instinctului sexual, atunci ea se întemeiază pe reprezentările pe care ni le facem despre fiinţa iubită. Şi cu cît mai idealiste sînt aceste reprezentări, cu atît mai înflăcărată este iubirea. Şi aici, gîndul este părintele sentimentului. Se spune: iubirea ne face orbi faţă de slăbiciunile fiinţei iubite. Lucrurile pot fi însă concepute şi invers: tocmai iubirea ne deschide ochii pentru calităţile persoanei iubite.Mulţi trec insensibili pe lîngă aceste calităţi, fără să le observe. Cineva le vede, şi tocmai de aceea se trezeşte iubirea în sufletul său. Ce altceva a făcut acesta decît că şi-a format reprezentări despre calităţi, despre care sute de oameni nu şi-au făcut asemenea reprezentări.

Ei nu au iubirea, fiindcă le lipseştere prezentarea – Omul nu este o fiinţă unitar organizată. El pretinde întotdeauna mai mult decît îi dă lumea de bunăvoie. Natura ne-a înzestrat cu necesităţi; dintre acestea sînt unele a căror satisfacere ea o lasă pe seama activităţii noastre. Numeroase sînt darurile care ni s-au împărtăşit, dar şi mai numeroase sînt dorinţele noastre. S-ar părea că sîntem născuţi pentru a fi mereu nemulţumiţi. Setea noastră de cunoaştere nu este decît un caz particular al acestei nemulţumiri. Privim un pom de două ori. O dată îi vedem crengile în repaus, altă dată în mişcare. Nu ne mulţumim cu această observaţie. De ce ni se arată pomul o dată în repaus, altădată în mişcare? Şi aşa ne punem cele mai felurite întrebări. Fiecare privire pe care o aruncăm în natură trezeşte în noi o sumă de întrebări. Fiecare fenomen care ne întîmpină, ne pune o problemă. Fiecare trăire devine pentru noi o enigmă. Vedem cum iese dintr-un ou un animal asemănător fiinţei materne; ne întrebăm care este motivul acestei asemănări. Observăm că la o fiinţă vie procesele de creştere şi evoluţie prezintă un anumit grad de perfecţiune: căutăm să aflăm cauzele acestui fenomen. Nicăieri nu sîntem mulţumiţi cu ceea ce ne prezintă natura în faţa simţurilor. Căutăm pretutindeni ceea ce se numeşte explicaţia fenomenelor.

Ceea ce căutăm în plus, în lucruri, dincolo de ceea ce vedem nemijlocit în ele, scindează întreaga noastră fiinţă în două părţi: devenim conştienţi de antiteza dintre noi şi lume. Ne situăm faţă de lume ca o fiinţă independentă. Universul ne apare în antiteza:eu şi lumea.

Acest zid despărţitor dintre noi şi lume îl ridicăm îndată ce luminează în noi conştienţa.Niciodată nu pierdem însă sentimentul că aparţinem totuşi lumii, că există o legătură care ne uneşte cu ea, că nu sîntem o fiinţă în afara universului, ci înăuntrul lui.Cînd facem din gîndire obiect al observaţiei, adăugăm restului de conţinut observat al lumii ceva care, de altfel, scapă atenţiei noastre; nu modificăm însă felul în care se comportă omul faţă de celelalte obiecte. Înmulţim numărul obiectelor de observaţie, dar nu şi metoda de observaţie. În timp ce observăm celelalte lucruri, în fenomenele lumii – la care adaug acum şi fenomenul de a observa – intervine un proces pe care omul îl trece cu vederea. Este un fenomen pe care nu îl luăm în considerare şi care se deosebeşte de toate celelalte fenomene.Dar cînd îmi examinez gîndirea, nu mai am de a face cu nici un element neluat în considerare.Căci ceea ce stă acum îndărătul ei nu este altceva decît tot gîndirea. Din punct de vedere calitativ, obiectul observat este de aceeaşi natură cu activitatea care se îndreaptă asupra lui. Şi aceasta este iar una din particularităţile caracteristice ale gîndirii. Cînd facem din gîndire obiect de observaţie, nu sîntem constrînşi să recurgem la ajutorul unui element calitativ diferit, ci ne putem păstra în acelaşi element.

E deci sigur faptul că în gîndire avem procesul universal pe o culme unde, dacă vrem să se realizeze ceva, trebuie să fim prezenţi. Or, tocmai acesta e lucrul important. Tocmai acesta e motivul pentru care obiectele îmi apar atît de enigmatice: fiindcă nu particip la naşterea lor. Pe acestea le găsesc ca realităţi pur şi simplu date; gîndirea însă este ceva ce ştiu cum se produce.De aceea nu există un punct de plecare mai originar pentru examinarea fenomenelor din lume decît gîndirea.

Aş mai vrea să amintesc, în privinţa gîndirii, o eroare mult răspîndită. Ea constă în faptul că se spune: gîndirea, aşa cum este ea în sine, nu poate fi întîlnită nicăieri. Se spune că gîndirea, care stabileşte corelaţii între observaţiile experienţelor noastre şi le îmbracă cu un ţesut de noţiuni, nu ar fi deloc identică cu gîndirea pe care o obţinem ulterior despre obiectele observaţiei, din care facem apoi obiect al observaţiei noastre. Ceea ce întreţesem mai întîi inconştient în lucruri, ar fi cu totul altceva decît ceea ce scoatem apoi din lucruri, cu deplină conştienţă.

Cine trage asemenea concluzii nu îşi dă seama că pe această cale îi este cu neputinţă să evadeze din sfera gîndirii. Eu nu pot ieşi nicidecum din sfera gîndirii, dacă vreau să examinez gîndirea. Dacă facem distincţie între gîndirea de care mai înainte nu eram conştienţi şi gîndirea de care am devenit apoi conştienţi, nu trebuie să uităm că această distincţie este cu totul exterioară şi nu are nimic de a face cu problema în sine.

Eu nu transform un lucru prin aceea că îl observ gîndind. Îmi pot închipui că o fiinţă, cu organe de percepţie cu totul altfel făcute, cu o inteligenţă care funcţionează altfel, să aibă despre cal o cu totul altă reprezentare decît mine,dar nu îmi pot imagina că propria mea gîndire devine alta, prin aceea că eu o observ. Observ ceea ce eu însumi produc. Nu vorbim acum despre felul în care se înfăţişează gîndirea mea altor inteligenţe, ci numai despre felul cum ea mi se înfăţişează mie. În orice caz, imaginea gîndirii mele nu poate fi mai adevărată pentru o altă inteligenţă decît pentru propria mea inteligenţă. Numai dacă nu aş fi eu însumi fiinţa gînditoare, ci gîndirea m-ar întîmpina ca o activitate a unei fiinţe străine mie, numai atunci aş putea spune că imaginea mea despre gîndire s-ar forma într-adevăr într-un mod determinat; dar modul cum ar fi în sine gîndirea acelei fiinţe,acest lucru nu l-aş putea şti.

De unde provine faptul că sîntem constrînşi tot mereu la astfel de rectificări ale observaţiilor noastre?

Răspunsul la această întrebare îl aflăm printr-o simplă reflecţie. Cînd stau la unul din capetele unei alei, la celălalt capăt, la capătul mai îndepărtat de mine, copacii îmi par mai mici şi mai apropiaţi unii de alţii, decît în locul în care stau. Imaginea pe care mi-o dă percepţia se modifică de îndată ce schimb locul observaţiei. Prin urmare, această imagine, în forma în care ea mi se înfăţişează, este dependentă de o determinare, care nu depinde de obiectul observat, ci îmi revine mie, aceluia care percep. Pentru alee este absolut indiferent locul în care mă găsesc. În schimb, imaginea pe care o dobîndesc despre ea depinde în mod esenţial de acest loc. Tot aşa, Soarelui şi sistemului planetar le este indiferent faptul că oamenii le privesc tocmai de pe Pămînt.

Dar imaginea percepţiei pe care o dobîndesc oamenii despre poziţia şi mersul aştrilor este determinată de locul pe care ei îl ocupă în spaţiu. Această dependenţă a imaginii percepţiei noastre de locul nostru de observaţie este lucrul cel mai uşor de sesizat. Problema devine însă mai grea cînd învăţăm a cunoaşte dependenţa percepţiilor noastre de organismul trupesc şi spiritual. Fizicianul ne arată că în spaţiul în care auzim un sunet, au loc vibraţii ale aerului şi că şi corpul în care căutăm originea sunetului execută o mişcare vibratorie. Noi percepem această mişcare ca sunet, numai cînd avem o ureche sănătoasă. Fără un asemenea organ, lumea ar rămîne veşnic mută pentru noi. Fiziologia ne învaţă că există oameni care nu percep nimic din minunata splendoare a culorilor care ne înconjoară. Ei nu percep decît nuanţe deschise şi întunecate. Alţii sînt insensibili numai faţă de o anumită culoare, de exemplu faţă de culoarea roşie. Din imaginea lor despre lume lipseşte această nuanţă şi de aceea ea este într-adevăr alta decît aceea a celorlalţi oameni.

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: