jump to navigation

Hobbes vs. Locke 20 Octombrie 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

Pentru a afla răspunsul la întrebarea “De ce avem nevoie de guvernare?”, m-am hotărât să pornesc discuţia de la contractul social în viziunea lui Hobbes şi Locke.

Locke are o viziune diferită faţă de Hobbes în ceea ce priveşte contractul social, însă păstrează ideea centrală: oamenii din starea de natură se vor uni într-o comunitate – pentru a reuşi să-şi conserve viaţa, proprietatea şi libertatea. Menţionez mai sus că cele două viziuni sunt diferite deoarece pornesc de la o idee diferită.

În ceea ce-l priveşte pe Hobbes, starea de natură coincide cu starea de război. El consideră că, datorită faptului că oamenii s-au născut egali, ei se bucură de acea egalitate a şansei de a-şi atinge scopul – de regulă, propria conservare. Totuşi, pentru a-şi atinge acest scop, ei caută să-i distrugă şi să-i supună pe ceilalţi. Problema ar consta în faptul că oamenii, fiinţe dominate de pasiune, se lasă pradă concurenţei şi dorinţei de glorie. De aceea, orice încercare de a se asocia este sortită eşecului. Din moment ce aceştia nu dispun de o putere comună care să-i ţină la respect, continuă să se afle într-o stare de război – o luptă a fiecărui om împotriva celuilalt. “Natura războiului nu constă în lupta propriu-zisă, ci într-o dispoziţie cunoscută pentru luptă”.

Astfel, oamenii trăiesc în nesiguranţă, “viaţa omului este singuratică, sărmană, ticăloasă, crudă şi scurtă”, nu cunosc nici plăcerea şi nici dorinţa de a se împrieteni cu altcineva deoarece oricine poate fi un posibil adversar. Ba mai mult, se folosesc de cele trei: concurenţa, gloria şi neîncrederea pentru a avea câştig de cauză, un anumit statut social şi pentru siguranţă personală.

Dreptate şi nedreptate sunt termeni ce nu pot fi întâlniţi în starea de natură. Astfel, în viziunea lui Hobbes, noţiunea de proprietate (privată) nu există. Fiecare deţine ceea ce obţine şi atâta timp cât poate păstra acel obiect. Nesiguranţa, dorinţa de a trăi o viaţă comodă îi face pe oameni să pună în balanţă întemeierea unui contract social, tocmai pentru a limita această plăcere comună de a ne dăuna unii altora.

Hobbes nu neagă faptul că oamenii sunt fiinţe conduse de propria raţiune, ba chiar subliniază faptul că prin ea se ajunge la contract. Numai că, spre deosebire de Locke, această raţiune funcţionează diferit. “Fiecare om trebuie, atâta vreme, cât are speranţa de a o obţine, să caute pacea; iar atunci când nu o poate obţine să caute să folosească toate resursele şi avantajele războiului”. Pentru Hobbes, pacea este prima lege fundamentală a naturii. Dar, cu toate că fiecare om în parte îşi doreşte pacea pentru a putea să-şi conserve viaţa cât mai bine, mă văd în situaţia de a spune că indiferent dacă oamenii sunt de acord iniţial cu prevederile păcii, vor fi mereu ghidaţi de aceleaşi pasiuni ca şi înainte. Deşi vor fi atraşi de această idee (de pace), vor încerca mereu să îşi creeze condiţii mult mai bune decât ceilalţi şi îi vor considera duşmani, îi vor privi cu o oarecare teamă şi ură pe cei care înclină să aibă aceleaşi opţiuni ca şi ei, care îşi doresc acelaşi lucru. De aceea, oamenii ar trebui să fie ghidaţi de ceva mai specific: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi asemenea” (Legea Evangheliei).

Locke pare să împrumute şi el această idee, de egalitate naturală. Continuă prin a ne arăta că el nu consideră că omul este condus de raţiune pentru a-şi crea modalităţi de a se apăra în starea de război. Locke are o viziune mai optimistă şi vede raţiunea ca o măsură dată de Dumnezeu oamenilor pentru asigurarea securităţii reciproce. De altfel, vede în aceasta un fel de lege naturală, deoarece crede că oamenii nu ar trebui să-şi facă rău unul altuia de vreme ce toţi sunt egali şi independenţi. Fiecare are obligaţia de a se conserva pe sine, iar atunci când propria conservare nu mai este ameninţată, să contribuie la conservarea celorlalţi. Precum Hooker, el este de părere că nu ne suntem prin noi înşine suficienţi. Raţiunea, în  viziunea lui Locke, garantează pacea şi conservarea întregii omeniri.

O altă diferenţă între Hobbes şi Locke constă în modul în care văd starea naturală şi starea de război.

La Locke, cele două stări diferă. Nu sunt prin definiţie acelaşi lucru. Avem stare de natură atunci când oamenii trăiesc împreună, conform raţiunii, în lipsa unei instanţe comune dotate cu autoritate. Forţa exercitată sau intenţia de forţă manifestată fără niciun drept faţă de altcineva duce la starea de război fie că există sau nu o instanţă comună. Lipsa acesteia dă omului dreptul de a se împotrivi în faţa unui agresor, deoarece fiecare om are capacitatea de a pedepsi şi de a fi executorul legii naturale – aceea de a ajuta la conservarea sa şi a celor din jurul său.

Locke consideră că remediul pentru toate inconvenientele stării naturale este cârmuirea civilă – prin legile imparţiale şi autoritatea de care dă dovadă. Unirea oamenilor în societate ajută la evitarea stării de război. “Legile naturale, obligă în mod absolut oamenii, tocmai pentru că sunt oameni şi pentru faptul că nu ne suntem prin noi înşine suficienţi” (Hooker) – aceasta ar fi cauza reunirii oamenilor în primele societăţi politice.

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: