jump to navigation

Andrei Plesu 13 Octombrie 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

SENSUL CULTURII ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

Subiectul pe care l‑am ales e atît de pretenţios şi de cuprinzător, încît nu pot spera să‑l acopăr singur cum se cuvine. Pot spera doar să rezolv lucrurile nu venind cu un răspuns, ci punînd justa întrebare. S‑ar putea ca aceasta să fie condiţia contemporană a oricărui intelectual, dacă nu condiţia intelectualului dintotdeauna: a formula întrebările optime, în nădejdea că buna lor formulare echivalează cu un răspuns.

Vreau deci să supun reflecţiei dumneavoastră problema culturii în genere şi a sensului culturii în epoca noastră. În sine, această problemă nu e o problemă „culturală“, căci o dată ce te socoteşti „om de cultură“ întrebarea care se pune e cum să trăieşti cu o asemenea calitate, ce statut existenţial poţi căpăta ca „om de cultură“, cum te vei mişca în lumea ta ca purtător al acestei etichete. Ne vom întreba, cu alte cuvinte — pe urmele lui Montesquieu care, ca european, se mira, cu veacuri în urmă, „cum poate cineva să fie persan“ —, ne vom întreba, aşadar, cum poate cineva să fie om de cultură. Nu a ajuns cumva cultura să fie un soi de Asie a lumii contemporane, un univers exotic, greu de transferat în viaţa zilnică?

Cum poate cineva să fie om de cultură astăzi?

Întrebarea pleacă, desigur, dintr‑o insatisfacţie latentă, din sentimentul că e foarte greu, că e, uneori, imposibil să fii om de cultură, mai exact, că din valorile culturii nu poţi extrage suficiente forţe, suficientă doctrină ca să poţi face faţă onorabil situaţiilor curente de viaţă şi cu atît mai puţin unor situaţii limită.

Două lucruri am putut constata — ca şi dumneavoastră probabil — de‑a lungul vremii: mai întîi, se întîmplă ca, în situaţiile‑limită, cultura să nu te ajute: treci printr‑un moment greu şi te trezeşti că tot ce ai citit nu poate să‑ţi ofere nici o proptea, că lecturile tale devin pură bibliografie, raft plin de cărţi fără nici o eficacitate existenţială: nu te poţi sprijini pe nici un autor. Simţi nevoia unei alte instanţe care să te susţină; simţi nevoia să‑ţi extragi dintr‑un alt domeniu chiar şi energia de a continua să faci cultură. Există, prin urmare, o precaritate a culturii în faţa situaţiilor‑limită. Cînd am venit încoace*, mi‑am dat întîlnire, în Gara de Nord, cu prietenii cu care am călătorit împreună. O gară aglomerată e un loc foarte bun pentru a medita la problema culturii. Instinctul vital brut, urgenţa imediatului sînt mai prezente acolo ca nicăieri. Într‑un asemenea loc, îţi poţi da foarte bine seama ce şubredă e cultura, ce diafană — în sens prost — poate să apară ea, în contrast cu vitalitatea gregară a unui peron plin, pe care se agită patetic, purtaţi de nevoi acute, sute de oameni cu ochii la ceas şi la bagaje… Sigur, te poţi consola spunîndu‑ţi că, lipsită de orice şansă în imediat, cultura cîştigă bătălii pe termen mai lung: că ea are şanse absolute numai în perimetrul Absolutului; pînă la urmă însă această consolare se dovedeşte ea însăşi descurajantă.

Al doilea lucru pe care — ca şi dumneavoastră probabil — l‑am constatat în timp e, poate, şi mai grav: cultura nu presupune, în mod necesar, rigoare morală; din cultură nu se poate deduce un cod moral. Întîlnim, de aceea, din păcate, nenumăraţi oameni de cultură admirabili prin cunoştinţele lor, dar pe care, omeneşte vorbind, nu dai doi bani: e plină lumea de lepre cultivate, de cărturari insalubri, de autorităţi „intelectuale“ lipsite de orice autoritate morală. Dacă aşa stau lucrurile — şi aşa stau! — atunci cultura se face vinovată de a‑ţi da o prea mare libertate: libertatea de a te ocupa de orice, în orice condiţii.

Ei bine, dacă un sprijin concret nu e de aşteptat de la cultură, după cum nu e de aşteptat de la ea o dogmă morală, care sînt atunci beneficiile ei, care îi e rostul? E o întrebare pe care mi‑o pun necontenit, pe care — cu cîţiva prieteni — am întors‑o pe toate părţile — aşa cum veţi fi făcut în repetate rînduri şi dumneavoastră. Odată, am discutat pe această temă cu Constantin Noica. Am să rezum, în continuare, opiniile lui, îngăduindu‑mi să mă distanţez de ele acolo unde mă simt în stare; aceasta nu pentru că îmi pot permite să polemizez cu Noica, ci pentru că el reprezintă în asemenea măsură cultura însăşi, încît cineva care trăieşte o criză a culturii intră automat, la un moment dat, într‑o divergenţă cu Constantin Noica.

Am întrebat deci: cum poate cineva să fie om de cultură? Noica a avut următoarele răspunsuri. A zis aşa: sînt cel puţin patru motive pentru care merită să faci cultură, pentru care cultura are dreptul a fi socotită o valoare supremă, singura pe care te poţi sprijini într‑o viaţă de om:

1. Întîi — spunea Noica — cultura este singura sursă certă a unei bucurii permanente. Dacă există un teritoriu al lumii în care poţi cunoaşte deplinătatea bucuriei, acest teritoriu nu poate fi decît cultura. Fireşte, bucuria e altceva decît plăcerea; spre deosebire de aceasta din urmă, ea poate prelua şi tristeţile omului, salvîndu‑le din perspectiva spiritului. Cultura salvează totul prin comentariu. Pînă şi bucuriile senzoriale sînt bucurii în măsura în care sfîrşesc în contemplativitatea comentariului, trecînd, astfel, într‑o condiţie suprasenzorială. Cultura e deci o satisfacţie perpetuă, fără riscuri, fără dezamăgiri, o satisfacţie pe care o poţi avea fără să depinzi de alţii.

Două obiecţii se pot face acestei frumoase definiţii: mai întîi, bucuria culturii culminează, uneori, cu o obnubilantă euforie a culturii, iar această euforie e periculoasă în măsura în care te pune în disonanţă cu imediatul, te face neatent la dramele proximităţii. Divagaţia (sau evaziunea) culturală e unul din riscurile culturii prost practicate, e, nu o dată, ridicolul şi stridenţa ei. Apoi, există oameni care nu au „organul“ bucuriei, oameni structuralmente incapabili să identifice sensul vieţii cu experimentarea neîntreruptă a bucuriei, şi numai a ei. Nu e un lucru dovedit că rostul omului e să apară în scenă, să tragă un zîmbet satisfăcut şi să se retragă, apoi, mulţumit, în neantul din care a venit. Bucuria, bucuria pură şi simplă, poate fi bună, poate fi dezirabilă, dar nu e singurul conţinut de viaţă posibil şi, în nici un caz, nu e neapărat cel mai nobil.

2. Cultura — spunea în continuare Noica — e adevărata formă de maturitate a spiritului. Ea scoate lumea din minoratul care o ameninţă uneori, învestind totul, prin simplă atingere, cu propria ei splendoare. Cultura e un fel de a răspunde de tot, un fel de a da socoteală de oameni, de împrejurări, de cărţi, de istorie, pe scurt, un fel de a aduce totul într‑o ordine mai înaltă. Cultura trage totul în sus, salvează — cu graţie — aparenţele. Expresia asta — „a salva aparenţele“ — a apărut în literatura platoniciană cu sensul de „a găsi justificarea aparenţelor“. În sine, aparenţele par inconsistente şi atunci, ca să le „salvezi“, ca să le faci să persiste, să‑şi dezvăluie rostul, trebuie să le aşezi într‑o ierarhie justificativă. Asta face cultura cu tot ce există: ea nu lasă nimic în platitudinea în care se află în mod obişnuit, ci mută totul într‑o geografie mai pură.

Nu cumva însă ea mută adesea lucrurile din firescul lor? Nu aduce ea în lume prea multă mediere?

3. Cultura mai este — spunea Noica mai departe — singurul loc în care libertatea e la ea acasă. Cultura e instanţa funciarmente eliberatoare. Ea îţi dă toate dezlegările. Dar — am văzut‑o deja — inflaţia aceasta a libertăţii poate fi o capcană. Ea echivalează cu suspensia rigorii morale şi, la limită, cu dezordinea etică. Ca şi sănătatea biologică, libertatea nu e un „în sine“; e o valoare relativă, un instrument care îşi dovedeşte îndreptăţirea numai prin scopul pe care e pus să‑l slujească. Libertatea se justifică prin orientarea ce i se dă. Or, dacă e adevărat că prin cultură ieşi de sub tot soiul de determinări stînjenitoare, reuşind a te mişca liber înlăuntrul lumii tale de cărţi şi de idei, nu e mai puţin adevărat că universul culturii — asigurînd fastul libertăţii — nu îi garantează buna orientare. Eşti pus, cu alte cuvinte, în posesia unui magnific instrument, dar nu ştii întotdeauna bine ce să faci cu el.

4. În sfîrşit, ultimul lucru pe care îl spunea — în această privinţă — Noica şi cu care nu putem fi decît de acord e că disciplina culturii e o formă foarte eficientă de igienă a spiritului. Aşa cum există o igienă pentru corp, o „spălare“ elementară care ţine de civilizaţie, există şi o igienă pentru minte, care este cultura. Un om necultivat e un om nespălat, un om lipsit de condiţia minimală a mişcării lui în social. Omul e dator să treacă prin curăţirea oferită de cultură, dacă vrea să‑şi onoreze umanitatea.

La aceste patru motivaţii, Noica a adăugat, cu alt prilej, trei codicile. Mai e ceva — spunea el: cultura face să primeze posibilul asupra realului. Nu eşti mulţumit cu realul, plonjezi în posibil şi intri în ordine. Se conturează astfel tema culturii consolatoare şi m‑am mirat s‑o văd formulată tocmai de Noica, fiindcă atunci cînd e vorba de filozofie, el nu suportă tonul şi problematica consolării. Ca şi Hegel, Noica nu îngăduie speculativului să alunece spre „edificator“. Cultura o face însă şi — de data aceasta — Noica pare să vadă în „alunecarea“ cu pricina o calitate. E drept că multe personaje importante ale culturii europene au practicat cultura ca pe o formă de compensare. Şi rămîne să ne întrebăm dacă poţi face bine un lucru pornind de la o insuficienţă. Mulţi oameni de cultură ai Europei sînt oameni care au ales cultura dintr‑o carenţă vitală. E ceea ce Noica însuşi numea odată „cultura de tip esopic“: indivizi cu un defect constitutiv sau altul se refugiază între cărţi, incapabili de trăire deplină: rezultă o cultură resentimentară sau, în orice caz, o cultură de evaziune.

Încă ceva — continua Noica: cultura e singura zonă a cunoaşterii contemporane în care te poţi baricada împotriva matematicilor care cuceresc totul. Cultura face posibilă, încă, rezistenţa la matematici. Matematicile sînt foarte bune, dar nu pot explica (şi nici nu şi‑o propun) individualul. Or, cultura dă socoteală de individual, iar pe linia aceasta ea poate furniza încă lumii moderne o „mathesis“ nematematică, o cunoaştere nematematică.

Surprinzător este însă al treilea codicil al lui Noica: cultura e singurul teritoriu în cuprinsul căruia te poţi baricada împotriva iubirii! Iubirea e o temă care te urmăreşte pretutindeni în viaţă; doar blindat în spaţiul culturii poţi avea aerul că o eludezi, că o poţi uita. Există, într‑adevăr, forme de cultură care suferă de o anumită glacialitate. Cultura se poate face la temperaturi scăzute, cu briciul unei minţi reci, străine de orice patos. Există un limfatism implicit al omului de cultură, o scădere de potenţial care‑l face să poată amîna indefinit experienţele esenţiale ale vieţii. De‑aici şi incapacitatea culturii de a statua o morală: o morală nu e posibilă decît ca dedusă dintr‑o experienţă a iubirii, dintr‑o angajare, din aderenţa la un crez, la o doctrină, la un om, la un zeu.

Din tot ce am spus pînă acum rămîne, cred, în picioare o rezervă de principiu faţă de cultură: ea e într‑o anumită inadecvare faţă de real, fie că plonjează în posibil, fie că e de tip consolator, fie că aduce cu sine o prea largă libertate, fie că e doar o baricadă împotriva matematismului generalizat sau împotriva patosului zilnic. E vorba, oricum, de o inadecvare: o nobilă, foarte nobilă speţă a inadecvării, datorită căreia însă cultura nu ne poate ajuta în problemele esenţiale, în momentele cheie ale vieţii. E clar că ea nu e un domeniu autonom: mai trebuie ceva dincolo de cultură, ceva care să o susţină şi care să ne susţină pe noi înşine o dată cu ea. Altfel, cultura intră într‑un proces de degenerescenţă, cu rezultate destul de grave. O întruchipare degradată a culturii e, de pildă, „culturalul“, omul de cultură de proastă calitate, care capătă diferite chipuri: unul din ele e omul livresc, omul care trăieşte prin delegaţie, care, neavînd nimic de spus, răspunde la orice întrebare printr‑un citat. E o formă catastrofală a culturii, o formă care depersonalizează şi care substituie inteligenţa prin memorie. Ea are, desigur, nimbul erudiţiei, dar n‑am înţeles niciodată cum poate fi cineva admirat pentru erudiţie, ca şi cum e un lucru nemaipomenit să ţii minte în devălmăşie tot felul de drăcii de care n‑ai nevoie. O altă degradare a culturii este estetismul de un anumit tip. Există o specie de intelectuali, foarte graţioşi, pentru care totul trebuie preluat în sfera culturii; ei au un fel de a reduce orice la fasonul salonard al unui mic bun‑gust cultural. Sînt oameni pe care îi recunoşti după felul în care îşi recoltează citatul. La personajul livresc ne supără cantitatea citatului, la ceştilalţi ne supără iresponsabilitatea utilizării lui şi o totală lipsă de criterii în selecţionarea citatului. Sînt oameni care într‑o singură frază, de pildă, îi citează — cu o entropică simpatie — pe Mallarmé, pe Marx şi pe Origen. Un om de cultură care nu simte că aceşti trei autori nu pot fi citaţi într‑o singură frază, ca nişte simple ornamente retorice, e un om de cultură ratat, un om fără instinct cultural. El omogenizează, prin lipsa lui de discernămînt, tocmai ceea ce e, prin definiţie, neomogenizabil.

Să fim un pic pedanţi şi să facem niţică etimologie. Căci cultura are, poate, o evoluţie proastă şi pentru că are o origine, să zicem, discutabilă. Ca termen, „cultura“ a apărut în ambianţa latină. Grecii n‑aveau un cuvînt pentru cultură şi e păcat că n‑aveau, căci dac‑ar fi avut, altfel ar fi arătat, poate, cultura lumii. Exista, în greceşte, termenul „paidéia“, care înseamnă mai curînd educaţie sau ceva de genul ăsta, referindu‑se la formaţia globală a omului, de la gimnastică şi muzică pînă la filozofie. Dar nu era „cultură“ în sensul oarecum „administrativ“ pe care l‑a căpătat cuvîntul la Roma. Se pare că Cicero a folosit cel dintîi cuvîntul „cultură“ în sensul în care îl folosim şi noi astăzi, derivîndu‑l dintr‑un verb latin, din „colere“, care însemna „a cultiva pămîntul“. Cultura era la Roma — o spun cu oarecare maliţiozitate — o formă de agricultură, un fel de a îngriji valori deja existente. Cultul zeilor însemna acelaşi lucru: a cultiva sanctuarul în care se oficia, a cultiva dogma însăşi. Or, ideea asta a culturii înţelese ca administrare de valori deja existente sugerează, de la bun început, sterilitatea culturii. De altfel, cultura romană a fost un fel de a face agricultură pe ogorul grecesc. Nu întîmplător, aşadar, cuvîntul acesta s‑a născut la Roma: romanii cam asta au făcut, cel puţin pînă la un punct: au administrat valorile altora. Şi astăzi, încă, a face cultură înseamnă nu o dată a manipula valori care nu‑ţi aparţin, cu care nu te identifici integral, cu care nu comunici în mod autentic, deşi manipularea lor îţi dă un suspect sentiment al propriei competenţe.

Vorbeam despre proasta evoluţie a culturii. Un istoric al filozofiei presocratice — cred că Felix Cleve — a făcut o foarte expresivă împărţire a filozofiei în trei categorii. Aş încerca să le aplic, trecîndu‑le din „tipologie“ în „istorie“ şi aş spune: cele trei tipuri despre care vorbeşte elenistul cu pricina se potrivesc cu trei etape parcurse succesiv de cultura europeană: cultura a început prin a fi un mod al cunoaşterii detaşate, neutre, a lumii şi a naturii: o cultură de tip theorogonic (de la theoria care înseamnă viziune, văz, prin extrapolare, cunoaştere). S‑a pornit deci de la descifrarea şi catalogarea realului. Nici mai mult, dar nici mai puţin. A urmat apoi, în istoria spiritului european, un episod pathogonic (de la pathos — suferinţă). Interesul oamenilor s‑a deplasat de la cunoaşterea lumii la suportarea ei. De la „vreau să ştiu“ s‑a trecut la „vreau să mă mîntui“, vreau să transfigurez cu demnitate suferinţa lumii. Amîndouă aceste variante de cultură sînt legitime şi, aş spune, benefice. Dar a apărut, de la o vreme, o a treia variantă. În termenii savantului nostru, ea s‑ar numi cultura de tip glossogonic, adică o cultură preocupată în primul rînd de problema limbajului. Problema cunoaşterii şi problema fericirii fac loc unei probleme insolite: problema enunţului oricărei probleme. Asistăm la hipertrofia formalismului logic, la o amplă analitică a discursului, pe scurt, la o enormă speculaţie în jurul limbajului, independentă de ceea ce acel limbaj comunică. Problema formulării devorează savant conţinutul formulării. Epictet, în Manualul său, a presimţit în chip spectaculos această evoluţie a spiritului european. Iată textul: „Prima şi cea mai necesară parte a filozofiei este aceea a folosirii preceptelor filozofice; aşa de pildă: să nu minţi. Cea de‑a doua o constituie demonstraţia — de exemplu, din ce cauză nu trebuie să minţi. A treia este cea care întemeiază şi rînduieşte diferitele categorii — spre exemplu, cum este demonstraţia, ce este demonstraţia, ce este o consecinţă, ce este o opoziţie, ce este adevărat şi ce este fals. Aşadar, cea de‑a treia parte este necesară din cauza celei de‑a doua, iar cea de‑a doua parte din cauza celei dintîi. Or, noi facem dimpotrivă. Căci stăruim foarte mult la cel de‑al treilea element, căruia‑i dăruim tot zelul şi preocuparea noastră, iar pe cel dintîi îl neglijăm cu desăvîrşire. Aşadar, cu toate că pe de o parte minţim, pe de altă parte sîntem totdeauna gata să demonstrăm de ce nu trebuie să minţim.“

Această deplasare a preocupărilor noastre de la conţinut la formă, de la sensul lucrului la expresia lui este una din fatalităţile epocii contemporane şi unul din semnele proastei evoluţii a culturii. Şi tocmai această manie alexandrină a veşnicei disecări a enunţurilor, cu ocultarea crescîndă a sensurilor, ne face din ce în ce mai şubrezi ca oameni de cultură.

… Şi totuşi, fără cultură nu se poate! În ce fel urmează atunci să o integrăm vieţii noastre, depăşindu‑i iluziile şi limitele?

Cred că pot încerca o primă formă de răspuns plecînd de la bunul‑simţ. Toată lumea acceptă că, uneori, sînt lucruri mai importante decît cultura. Pentru omul comun, de pildă, mai importantă decît cultura e viaţa imediată. El plasează deci un „dincolo de cultură“ la nivelul empiriei zilnice. Există apoi omul politic care spune: e bună cultura, dar mai importantă e pragmatica politică, căci ea se ocupă de făurirea fericirii lumii. Cultura e o valoare secundă, de suprastructură. Există, în fine, omul religios care spune: există un „dincolo de cultură“ care trebuie plasat la nivelul sacrului. Întrebarea este dacă, admiţînd rînd pe rînd fiecare din aceste „dincolo“‑uri, drumul spre ele nu e optim cînd trece prin cultură. Şi dacă, atunci, cultura nu e cumva cel mai bun drum către altceva decît ea, medierea optimă, calea cea mai bună a propriei transcenderi. Vreau să spun că între doi artişti la fel de talentaţi, subliniez asta: la fel de talentaţi (căci nimic nu poate înlocui talentul), are şanse să fie mai bun cel care este şi cultivat. Între doi monahi cu la fel de intensă vocaţie spirituală (căci cultura nu poate ţine loc de vocaţie), e, poate, mai bun cel care în plus e şi un om de cultură. Tot astfel, între doi politicieni cu egală eficacitate politică, e încă mai eficace acela care e dublat de un om de cultură. Cultura nu trebuie înţeleasă, aşadar, ca un capăt de drum, ca un absolut: ea poate fi însă o modalitate foarte potrivită de a viza absolutul. S‑ar spune, prin urmare, că ceea ce numim „cultură“ e cea mai bună mijlocire atunci cînd îţi lipseşte nemijlocirea. Fiindcă există şi acest caz. Există, de pildă, oameni care pot plonja direct într‑un „dincolo“ paracultural; asta e o şansă pe care nu o are toată lumea şi, evident, cînd o ai, cînd deţii nemijlocirea aceasta, te poţi dispensa de mijlocirea culturii. Dar dacă nu o ai, cultura apare ca soluţie preferabilă. O soluţie foarte potrivită de altfel condiţiei umane în general. Umanitatea e o specie a intervalului: nu e nici sub puterea instinctului, care rezolvă lucrurile cu simplitatea naturii, dar nici sub incidenţa sacrului, care de asemenea rezolvă lucrurile simplu, cu simplitatea harului. Umanitatea e într‑o stare intermediară, e la mijloc. Ea s‑a rupt de instinct şi nu e încă în sanctitate. În această condiţie echivocă, nimic nu o reprezintă mai bine decît cultura. Cultura e cea mai adecvată modalitate de a subzista în condiţia intervalului; e cel mai bun mod de a aştepta o soluţie pe care nu o ai încă. Cultura e cea mai decentă formă de scepticism. Cine gîndeşte cum trebuie, nu se poate complace multă vreme în cenuşiul scepticismului. Dar cîtă vreme traversezi o criză de scepticism, e bine ca ea să aibă măcar prestanţa unui fapt de cultură. Cultura nu dă soluţii, nu dă reţete de viaţă (decît firilor bovarice), dar face suportabilă absenţa soluţiei. În general, cultura face totul suportabil şi mai ales face suportabil insuportabilul lipsei de convingeri în care trăim uneori. Poate că, în această accepţie a ei, cultura este o componentă „fatală“ a lumii moderne. Am, uneori, sentimentul că „cerul“ se lasă tot mai jos şi că cel mai înalt cer pe care îl vedem noi astăzi e cultura. Sînt şi „ceruri“ deasupra ei, dar nu le mai percepem. Ceva de acest ordin a simţit probabil Mircea Eliade cînd, la un moment dat, într‑o carte de discuţii cu un ziarist francez, spunea aşa: „…sînt de părere că noi, ca produse ale lumii moderne, sîntem condamnaţi să primim orice revelaţie prin intermediul culturii. Numai prin intermediul formelor şi structurilor culturale ne mai putem întoarce la surse, numai în cărţi mai putem încă găsi spiritul“. O dată mai mult, cultura apare ca o mediere, singura formă de mediere — crede Eliade — care ne‑a mai rămas. O presupusă instanţă de dincolo de cultură este sensul însuşi al culturii. Chiar o natură culturală cum e, pînă la urmă, Mircea Eliade simte asta cînd face o mărturisire ca aceasta: „…de cînd am fost în India mă susţine în permanenţă un gînd, şi anume că orice s‑ar întîmpla, există, undeva, o peşteră, o grotă în Himalaia, care mă aşteaptă“. Dacă faci cultură cu gîndul la un asemenea loc de dincolo de ea, ai, cred, o bună instalare în cultură. E interesant că în fraza lui Eliade e vorba de o grotă, deci de o adîncime, aşezată pe un munte, pe un loc înalt. O bună aşezare în cultură ar putea fi tocmai asta: a trăi simultan adîncurile şi înălţimea, a te instala cu cultură cu tot în profunzimea de deasupra ei…

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: