jump to navigation

Petru Cretia – Blandetea 2 Octombrie 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

Politetea sau cuviinta tine de respectul a priori acordat semenilor nostri si omului in general, ca fiinta ipotetic respectabila, si este compatibil cu o raceala a sentimentelor sau mai exact cu o neutralitate a lor. In orice comunitate politetea se statorniceste in virtutea unui cod nescris, a carui nerespectare duce, intr-o lume cu vechi traditii de politete, la excluderea din anumite spatii sociale. Dar codul nu ramane doar exterior, ceva de respectat de teama unei marginalizari. El se interiorizeaza cu vremea si devine comportament firesc, liber de orice constrangere, spontan si fara alternativa.

Blandetea este altceva : ea tine de puterea noastra de iubire (in sensul de agápe sau caritas) si este una din manifestarile ei, cum spune deslusit Sfantul Pavel. Am putea crede ca este o insusire innascuta si desigur sunt oameni inzestrati de fire cu mai multa blandete decat altii. Dar blandetea se poate si cultiva, exista inspre ea cai pe care daca vrei, le poti strabate sau poti fi ajutat sa le strabati. Trebuie insa din capul locului sa ne ferim de o gresita intelegere : blandetea nu are nimic de-a face cu slabiciunea, cu lipsa de fermitate, cu toleranta vinovata sau cu nepasarea. Numai ca rigoarea morala e departe de a fi totuna cu rigorismul moral sau cu incruntarea justitiara. De fapt, blandetea este inclinarea, fireasca la unii, dobandita la altii, de a evita violenta. Atat cat este posibil si legitim. Dar nu ajunge atat : e nevoie de o unda de caldura, de un anume fel de a privi si de a zambi, de cunoasterea acelui limbaj care este doar al blandetii, acela care iti permite si sa dojenesti cu blandete. Si mai este nevoie de ceva esential, care tine de buna intelegere a lucrurilor omenesti: nu toti suntem la fel si exista o categorie de particularitati ale fiecarui individ care nu au a cadea sub incidenta nici unei cenzuri sau interdictii, cu atat mai putin sub aceea a unui alt ins, care traieste cu amagirea ca numai particularitatile lui sunt licite si tolerabile, ba chiar ca ele fac legea unei convietuiri. Omul bland este deci tolerant cu tot ceea ce nu poate fi obiect de intoleranta decat pentru oamenii inchisi in sinele lor, exclusivisti si autoritari. Pentru omul bland chiar unele mici scaderi sau manii sau obsesii mai mult sau mai putin copilaresti, unele deprinderi pot destepta nu violenta reprobativa si represiva, ci o indulgenta si o intelegere asociate cu duiosie si cu umor, cu sentimentul slabiciunilor noastre, ale tuturor, privite cu blandete de ochii divini. In Evanghelia dupa Matei (5,5), a treia fericire suna astfel : „Fericiti cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul”, nu spre folosul lor, ca stapanitori, ci ca trimisi ai Domnului, ca legislatori ai pacii si ai indurarii, asa cum spune scrisoarea lui Iacob, (3,17-18) : „Rodul dreptatii este semanat in pace pentru cei ce aduc pace in lume”, imediat dupa ce arata ca „Intelepciunea care vine din inalt este intai de toate curata, apoi iubitoare de pace, blanda, lesne de induplecat, plina de mila si de roade bune, fara partinire si fara fatarnicie”. Da, blandetea adevarata nu e un simulacru, nu este mierosenie si zambet calp si autorul Primei scrisori a lui Petru (3,4) stia bine aceasta : „Podoaba voastra sa nu fie cea din afara, ci aceea ascunsa in adancul inimii omului, in incoruptibilitatea blandetii si linistii duhului sau”. Sa nu se creada ca duhul zavistiei lipsea din comunitatile crestine primitive. Altfel de ce ar scrie Sfantul Pavel celor din Efes (4, 1-2), sau, mai degraba tuturor bisericilor din Asia Mica, ca un fel de enciclica, redactata in timp ce era intemnitat la Roma, prin 61-63 : „Va sfatuiesc… sa va purtati… cu toata smerenia si blandetea, cu indelunga rabdare ; ingaduiti-va unii pe altii cu dragoste… sa nu apuna soarele peste mania voastra”. Probabil ca era vorba de o concordie precara, instabila, ca multe altele. Ca multe dintre cele pe care le traim noi, fiecare in cercul nostru stramt, unde ne petrecem vietile. Iar oamenii, cand se asociaza, tin seama de doua-trei criterii, cel mult, dar arareori prevad cata buna intelegere va dainui intre ei. Apar cu vremea (si nu ma gandesc numai la familii) diferente de temperament, de abitudini, de idei, de stil. Diferente care devin diferende, daca nu mai rau. Unele sunt ireconciliabile si urmeaza despartirea. Unele, tot ireconciliabile, nu sunt urmate de nici o despartire, dar nici de vointa de a depasi cumva chiar ceea ce pare iremediabil, de dragul pacii, de dragul a ceea ce mai ramane intre noi, oricat de vulnerabil. O buna analiza rationala a starilor de lucruri, un sever examen de constiinta, o incercare de a intelege pe dinauntru pe celalalt sau pe ceilalti, resemnarea la ceea ce suntem cu totii, nici unul desavarsit, un dram de ingaduinta si de iertare, multa delicatete, putere de a alege din toate imprejurarile si din toti oamenii partea cea buna, care intotdeauna exista, respectarea si incurajarea oricarei dorinte de indreptare, desistarea de la tendinta de a face din bunul tau plac legea tuturor si, de ce nu, compromisul inteligent si generos, toate acestea pot face minuni. Dar pentru asta este nevoie de predispozitia de a nu recurge la violenta : este nevoie de blandete. Este deci nevoie de o anumita calitate a sufletului, mai degraba innascuta, cum spuneam, dar putand fi si cultivata, dobandita ca disciplina interioara, sub puterea meditatiei la cele omenesti, a lecturilor, a exemplelor bune sau rele. Astfel ca se cunosc cazuri de oameni care au devenit blanzi din neblanzi ce erau. Ceva a coborat asupra lor ca un har. Iar harul cel mai mantuitor care a coborat asupra lor este blandetea fata de cei slabi si neaparati si nestiutori. Nu e vorba numai de mila, ci de indurare delicata si tandra. A fi rau cu copiii nestiutori si care vin spre tine cu incredere, a fi grosolan cu batranii napaditi de neputinte, cu cei slabi de minte, cu cei speriati, cu umilii si umilitii pamantului rataciti in Babilon, a raspunde vorbei gentile si zambetului cu incruntare si intrebarii sfioase cu sudalma, a inghionti pe cel istovit sa mearga mai departe, a lovi cu cizma pe cel cazut, toate acestea si altele ca acestea cate se petrec la antipodul blandetii ne invata mai bine decat orice ce este blandetea. Si daca o echivalam cu dragostea de care vorbeste Sfantul Pavel trebuie sa repetam dupa el : „iar acum raman credinta, speranta, dragostea, acestea trei : dar, dintre toate, cea mai mare e dragostea” (I Corinteni, 13,13). Contrariul ei l-am vazut operand in lume – si mirosea a infern. Infernul nu ca looc de pedeapsa : infernul ca virtualitate perpetua a naturii omenesti. Din pacate cazurile cele mai frecvente de relatii intre oameni, fie in sfera privata fie in cea publica, se desfasoara sub semnul irascibilitatii si violentei. Nu ma refer la conflicte grave si nimicitoare, la extreme brutalitati, la bellum omnium contra omnes. Ma refer la violenta marunta si cronica, la cate vorbe grele sau muscatoare schimbam intre noi, insulte, injurii, calomnii, imprecatii, blesteme. Pentru pricini marunte, si care in cele mai multe cazuri revin in fiecare zi, umpland cu zgomotul lor zadarnic si strident anii si vietile noastre. Dumnezeule mare, cat de mult si cat de prosteste ne putem certa si tot certa, si pentru ce ? Iar unii dintre noi chiar ne iubim, si tot ne certam, pentru te miri ce, sau pentru nazariri sau din simpla obtuza incapatanare. Dar nu vreau sa merg prea departe cu astfel de ganduri : sunt la indemana oricui. Si, fireste, degeaba.

M-as intoarce cu mai multa placere, chiar cu bucurie, la o pilda de blandete, aceea a imparatului Marcus Aurelius (161-180), care a avut parte de vremuri grele, care a petrecut multi ani ai vietii sale pe front, in conditii aspre. Voi insira cateva dintre gandurile lui, dar nu inainte de a-l asigura pe cititor ca Marcus, fiind timp de douazeci de ani autocrator al lumii, nu s-a purtat niciodata altfel decat gandea ca e bine si spunea ca e bine. Credea, gresind, ca blandetea este irezistibila, dar cu acest prilej ne aminteste in ce masura adevarata blandete izvoraste din adanc, nu este niciodata o poza, o masca, un zambet mieros si fals. Vorbele ei sunt delicate, fara ostentatie de indulgenta, fara grosolane aluzii personale, fara ironii ascunse, sunt rostite cu tandrete si nu cu amaraciune, cu tact si fara a vorbi de sus, cu un ton magistral (XI,18). Imparatul diserteaza aici despre un caz extrem de blandete, acela cand cineva a gresit sau ne-a gresit cu ceva si fata de care reactia obisnuita este mania si efectele ei. Iar in aceasta privinta merge destul de departe : data fiind existenta necesara in univers a tuturor claselor de oameni ticalosi. „Este posibil ca in univers sa nu existe oameni nerusinati ? Nu, nu este cu putinta”, (IX, 42), trage concluzia ca acest lucru trebuie sa-ti inspire, ca un antidot, blandete fata de un nerusinat sau altul cu care se intampla sa ai de a face. Dar si in asemenea cazuri e prudent, isi face scrupule.

„Daca a gresit, acolo e raul ; dar poate n-a gresit” (IX,38). Pare o predicatie abstracta, dar textul are nuante si subtilitati care dovedesc o rafinata constiinta morala : „Daca se afla in greseala, arata-i cu blandete intrucat a gresit ; iar daca nu reuseste socoteste-te pe tine vinovat ; sau nici macar pe tine” (X, 4). Stia insa bine ca blandetea nu este o ingaduinta vinovata si nici o forma de slabiciune : i-a asociat intotdeauna seriozitatea, fermitatea, spiritul de adevar si de dreptate (III,12 ; VI 47). Dimpotriva, socotea ca slabiciunea rezida tocmai in a deroga de la blandete, in a te lasa cuprins de manie sau chiar a te da, din teama, batut (XI, 9). Am insistat, poate excesiv, asupra cazului lui Marcus tocmai pentru ca la el se vede, din toate marturiile, ca la bunatatea si blandetea lui innascute se adauga o autodisciplina intemeiata pe principii si pe exemple. Dar trebuie sa ne ferim de o lectura naiva a Meditatiilor sale sau, cum le-am mai putea spune, Ganduri catre sine insusi : imparatului nu i-a fost intotdeauna usor. Un cititor atent, mai ales al originalului grec, cu toate nuantele sale, simte asta nu arareori. Altfel de ce ar fi scris Marcus sfasietorul text din IX, 3: „Daca este ceva care sa te traga inapoi si sa te retina in viata aceasta, ar fi sa poti trai cu cei care au aceleasi credinte cu tine. Dar vezi si tu ca lucrurile nu stau asa, ce grea si lunga povara este reaua imbinare a vietilor. Si iti vine sa spui : „Vino mai repede, moarte, ca nu cumva pana si eu sa uit de mine””. Si moartea a venit la timp, nu ca sa-l impiedice de a mai fi el insusi, ci ca sa-l elibereze. Daca un singur om, intr-o singura imprejurare a vietii, ar gasi in el, in amintirea imparatului Marcus, resurse de adevarata si adanca blandete, cele scrise mai sus nu vor fi fost cu totul zadarnice.

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: