jump to navigation

Ce este un intelectual? 26 Septembrie 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

Einstein spunea că o descoperire ştiinţifică nu este o chestiune de competenţă ci una de caracter. Acest preambul este unul excelent pentru a încerca dezbaterea unei probleme care, cum vedem, preocupă, poate în mod deloc paradoxal, o parte din dezbaterea de idei de astăzi.

Oricât ar părea de ciudat, intelectualismul nu este o problemă de instrucţie. El nu este nici măcar o problemă legată de preocupările pentru chestiuni elevate din punct de vedere cultural sau spiritual şi cu atât mai puţin o problemă legată de preocupările ştiinţifice. Împreună cu Einstein, mutatis mutandis, trebuie să spunem că intelectualismul este o chestiune de caracter.

Intelectual este acea persoană care are capacitatea şi disponibilitatea autentică de a rezona la întrebările şi neliniştile epocii sale (la nivelul grupului imediat sau la nivelul societăţii în care trăieşte). Aceasta înseamnă că intelectual este acea persoană care-şi cristalizează idealurile individuale din interiorizarea valorică a idealurilor grupului sau societăţii la care se raportează din punct de vedere cultural. Desigur, nu toate idealurile sau obiectivele intelectualului sunt, pur şi simplu, personalizări ale idealurilor şi obiectivelor colective, dar o parte dintre ele au această origine. Această delimitare conceptuală a intelectualului trimite imediat la ideea că acesta este o cutie de rezonanţă pentru năzuinţele şi întrebările colective, de cele mai multe ori tăcute, deseori escamotate din motive diverse (îndeosebi în situaţii de limitare a libertăţii de exprimare şi de acţiune) sau uneori dificil de conceptualizat la nivelul maselor. Intelectualul are, pentru a spune astfel, o capacitate empatică dezinteresată, prin excelenţă. Intelectualul face, cel mai adesea, singur, munca de decantare semantică şi, mai ales, pragmatică a acestor năzuinţe, nelinişti şi întrebări potenţiale şi le transformă în ţinte de meditaţie sau de acţiune personale, după caz. Aceasta înseamnă că nivelul de instrucţie al intelectualului sau talentul său (indiferent dacă este vorba despre obiective sociale, ştiinţifice, artistice sau politice) este o condiţie necesară pentru a uşura conceptualizarea şi transformarea neliniştilor neclare în obiective sau ţinte precise, dar nu o condiţie suficientă. Au fost extrem de numeroase cazurile în care savanţi autentici, unii geniali, în multe cazuri laureaţi ai premiului Nobel (cu excepţia laureaţilor premiului Nobel pentru pace) nu au fost, de fapt, intelectuali ci, cel mult, nişte experţi de foarte bună calitate. Chiar despre Einstein se spune că a devenit intelectual doar după scrisoarea transmisă preşedintelui Roosvelt cu privire la impactul construirii bombei atomice pe baza descoperirilor ştiinţifice despre structura atomului.

Aceasta înseamnă că amprenta intelectualismului este dată doar de responsabilitatea autentică (negrevată de un interes personal, neconvergent cu interesul colectiv) cu privire la preluarea şi asumarea conştientă, programatică a chestiunilor care interesează grupul sau societatea care-l integrează pe intelectualul în cauză. Amprenta aceasta este doar rafinată, eventual augmentată de instrucţie, talent sau poziţie pe scara socială (de aceea sunt mai vizibile persoanele care-şi asumă responsabilităţi publice de pe poziţii proeminente în instituţiile statale sau politice, sau cele care şi-au câştigat deja un loc recunoscut pe plan profesional sau cultural). Ea, însă, nu este de o natură diferită de orice asumare a problemelor colective de către orice cetăţean care face aceasta în mod autentic, dezinteresat, deşi, în acest din urmă caz, vizibilitatea este mult mai redusă.

Aşadar, intelectualismul nu este o calitate formală, instituţională ci una informală, validată exclusiv intersubiectiv. Intelectualismul poate fi „retras” de către aceeaşi instanţă intersubiectivă care l-a „acordat”.

În primul rând, intelectualul îşi asumă, ca pe proiecte personale, proiecte (latente sau nu) ale colectivităţii căreia îi aparţine.

În al doilea rând, intelectualul face aceasta în mod programatic. Asumarea proiectelor colective (care, de multe ori, în funcţie de anvergura personalităţii fiecăruia, sunt sugerate chiar de către intelectualul în cauză) se face într-un mod sistematic, integrându-se într-un program coerent de reflecţie teoretică sau de acţiune practic-politică.

În al treilea rând, intelectualul problematizează asumarea proiectelor colective. Proiectele asumate sunt supuse unei prelucrări (care depinde de gradul de instrucţie sau de talentul, după caz, al intelectualului în cauză) de natură ştiinţifică, artistică sau politică care generează teorii sau ideologii consistente, cu o forţă explicativă, sugestivă sau persuasivă cu mult mai mari decât în forma lor genuină.

În al patrulea rând, intelectualul desfăşoară toate activităţile şi are toate atitudinile menţionate mai sus, cu caracter permanent şi nu conjunctural. Orice sincopă în atitudine sau acţiune în sensul precizat până aici retrage, fără drept de apel, statutul informal de intelectual.

În al cincilea rând, intelectualul îşi asumă proiectele colective în mod autentic. Aceasta exclude utilizarea proiectelor colective ca ancoră sau ca instrument pentru realizarea idealurilor personale, nederivate din cele colective (deşi sensul invers nu este exclus, mai ales, aşa cum am spus, în cazurile unor personalităţi proeminente capabile să propună, ele însele, proiecte pentru colectivitate – cum sunt marii profeţi sau marii teoreticieni). Testul pentru neautenticitatea asumării proiectelor colective este fie creşterea decalajului dintre starea socială a persoanei în cauză şi starea socială medie a colectivităţii, ca urmare a „asumării” proiectelor colective de către acea persoană (vezi recentele dezvăluiri privind cazurile de corupţie în lumea politicii), fie încetarea „rezonării” la proiectele colective de către persoana în cauză după un timp sau după atingerea unei anumite ţinte.

În acest context, de pildă, este lipsită de sens sintagma, vehiculată în unele dezbateri recente, de „trădare a intelectualilor” (mai corect, „trădarea de către intelectuali”). Intelectualul nu trădează, prin definiţie. Dacă se poate spune că a trădat, atunci el nu a fost niciodată intelectual ci doar a mimat această stare de caracter. În ambele situaţii, sintagma de mai sus este nevalidă din punct de vedere logic.

Intelectualul autentic (pleonasm, desigur, după precizările de mai sus), este întotdeauna un partener demn de respect. Intelectualii situaţi pe poziţii diferite (sub aspectul idealurilor la care au rezonat sau al mijloacelor de atingere a unui acelaşi ideal) se respectă ca adversari. Cu cât un preopinent intelectual este mai puternic (ca forţă de analiză, de argumentare sau de acţiune, după caz) cu atât este mai respectat de către adversarii săi, deoarece, într-un anumit sens, este un excelent profesor.

În mod natural, ne-am aştepta ca masa intelectualilor să se afle în rândul politicienilor (în ceea ce dorim a fi clasa politică), deoarece aceştia sunt persoane care se prezumă că au rezonat la năzuinţele şi întrebările societăţii româneşti actuale, au problematizat ş conceptualizat aceste năzuinţe şi întrebări, le-au transformat în ideologii şi filosofii sociale şi de acţiune politică şi desfăşoară o activitate sistematică de atingere a ţintelor respective. Din păcate, criteriile de delimitare a intelectualismului, precizate sumar mai sus (şi care, desigur, pot fi dezvoltate mult mai mult dintr-o perspectivă sociologică) eşuează în prea multe cazuri concrete, atunci când sunt aplicate la reprezentanţii actualei clase politice (din toate partidele politice, fără excepţie). În mod simetric, se vădesc numeroase cazuri de intelectuali care, deşi ezită să intre în politică (tocmai din cauza eşuării criteriilor aplicate la actuala clasă politică) se manifestă ca intelectuali în domeniile lor de excelenţă. Există, desigur şi prea numeroase cazuri, după părerea noastră, de persoane instruite, în domenii diverse, care refuzând asumarea informală şi autonomă de responsabilităţi pe linia rezonării la problemele actuale ale societăţii româneşti, se clasează în categoria a-intelectualilor (categoria de non-intelectuali este lipsită de sens, din punct de vedere semantic) sau a experţilor locali.

În contextul celor de mai sus, este, desigur, ridicolă (şi, în orice caz, lipsită de orice logică) asocierea aspectelor legate de instrucţie, educaţie sau comportament interpersonal de aspectele legate de intelectualism. Intelectual poate fi şi o persoană care, departe de a fi cultivată după standardele recunoscute, rezonează şi acţionează în direcţia realizării idealurilor colectivităţii în care trăieşte. Desigur, lăsăm la o parte, aici, aspectele de grad (aşa cum am spus, instrucţia sau talentul sau experienţa pot potenţa acţiunea intelectualului dar nu pot conferi, ipso facto, calitatea de intelectual). În acest sens, avem oameni politici (şi au fost destui şi în perioada 1990-2006) care şi-au asumat şi-şi asumă în mod autentic responsabilităţi pe linia transformării societăţii româneşti, fără a fi doctori în ştiinţe sau profesori universitari. Aceştia, cu toţii, sunt, evident, intelectuali. Există, în schimb, în societatea noastră actuală numeroşi analişti care se străduiesc, zilnic, să interpreteze, pentru noi, evenimentele şi faptele (mai ales de natură politică, din păcate, şi aproape de loc din alte domenii, poate la fel de interesante, ale dinamicii sociale) fără ca ei înşişi să se transforme în purtători de „stindard” ai unor năzuinţe sau întrebări problematizante ale societăţii noastre. Aceştia nu pot pretinde, desigur, statutul de intelectuali chiar dacă le putem acorda, cu prisosinţă, statutul de experţi (poate chiar străluciţi, în unele cazuri) în domeniile lor.

Drama intelectualului este, probabil, aceea că este confundat, prea adesea, cu pseudo-intelectualii, cu acele persoane care se folosesc de mimarea preluării idealurilor colective ca idealuri proprii, pentru a-şi îndeplini idealurile proprii autonome în raport cu cele colective. Aceasta este şi cauza pentru care mulţi intelectuali potenţiali nu-şi actualizează posibilităţile, rămânând izolaţi în turnul de fildeş al domeniilor lor de excelenţă. A nu fi intelectual (mai bine zis, a fi a-intelectual) nu este o damnaţiune şi nici un handicap în sine, desigur (mai ales că această stare de a-intelectualism poate fi generată şi de caracteristici de personalitate care nu au nimic condamnabil în ele) dar, cu cât gradul de instrucţie este mai ridicat, cu atât şansa ca o persoană să devină intelectual este mai mare, deoarece gradul de instrucţie facilitează problematizarea, conceptualizarea, ceea ce măreşte vizibilitatea şi gradul de acutizare a problemelor cu care se confruntă, la un moment dat, colectivitatea. Există, evident şi cazuri, mai rare, în care nu instrucţia sau reflecţia teoretică ci o anumită capacitate specială de a sesiza direcţiile de mişcare socială, de a intui (fără o conceptualizare sofisticată) idealurile abia sesizabile ale colectivităţii, generează intelectualism autentic şi acţiune în consecinţă. Acest intelectualism nu se deosebeşte, ca natură, prin nimic de intelectualismul generat de meditaţia sistematică sau de problematizarea teoretică. Avem, acum, nevoie de toţi intelectualii pe care societatea românească îi poate genera. Cu cât mai mulţi vor fi, cu atât mai puţin loc vor avea impostorii şi cu atât mai mult vor creşte şansele României.

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: