jump to navigation

Academicianul Ionel Haiduc – Jocul cu atomii 15 Septembrie 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

Profesorul de chimie, pentru foarte multi dintre noi, era stapanul unor teritorii in care cu greu aveam acces. Nu ştiu din ce aluat sunteti facuti dumneavoastra, chimiştii, dar sper sa aflam cate ceva din toate cele care va alcatuiesc pentru a fi ajuns stapan in acest domeniu, si, de aproape trei ani in fruntea impresionantei bresle, asa cum se spune, „a nemuritorilor”, a membrilor Academiei Romane. Asadar, de unde vin aceste date, aceste “elemente” care va alcatuiesc?

Ionel Haiduc: Inainte de toate, sunt chimist si asta a inceput inca din scoala, de la o varsta frageda, cand inca nici nu stiam bine ce inseamna chimie. In clasa a VII-a m-am simtit dintr-odata atras de aceasta stiinta, care apoi m-a fascinat si poate m-a si chinuit toata viata. Am spus “chinuit” in sensul bun al cuvantului, pentru ca oriunde am fost si orice altceva am facut, totusi curiozitatea pentru chimie si pentru noutatile din chimie a fost mereu vie. Chiar si in vacante – si mai ales de cand exista internetul, acest lucru este foarte usor de realizat –urmaresc vreo 20-25 de reviste, pentru toate noutatile.

Un discurs de receptie la Academia Romana al lui Nicolae Teclu, pe la 1880, punea in discutie relatia dintre chimia organica si chimia anorganica. Am citit acest discurs pe cand eram student, si atunci mi-a starnit curiozitatea si intrebarea daca un alt element poate imita carbonul, adica daca am putea construi structuri asemanatoare celor din organismele vii cu altceva decat carbonul. S-au scris si romane de science fiction pe tema aceasta, viata fara carbon, viata bazata pe siliciu sau pe alt element. Era un subiect interesant. Intamplarea a facut ca in anul I profesorul Liteanu sa imi sugereze o tema de studiu a literaturii de specialitate, pentru ca nu era vorba de cercetat in laborator, o tema legata de asa-numitii polimeri anorganici, polimeri fara carbon. Toate masele plastice din jurul nostru sunt bazate pe carbon: polietilena, policlorura de vinil, samd. Ideea unor mase plastice bazate pe alte elemente chimice aparuse cam prin anii 1950, timid, si promitea lucruri interesante. Intrand in biblioteca, am inceput sa scormonesc si de aici s-a nascut o preocupare care mi-a dominat toata cariera stiintifica.

Care este acest element? Spre ce ne indreptam?

Ionel Haiduc: Sunt elemente chimice care, partial, imita carbonul, adica pot sa formeze structuri asemanatoare, dar in anumite limite. Siliciul este primul candidat. Acesta este elementul care sta la baza pietrelor si mineralelor.  Cele mai multe dintre mineralele cunoscute contin siliciu, materie moarta. Dar siliciul poate fi “convins” ca impreuna cu carbonul – se foloseste, totusi, si el de carbon – sa formeze schelete asemanatoare cu cele pe care le formeaza carbonul, dar “imbracate” in grupari organice, si in felul acesta se obtin materialele cunoscute sub numele de siliconi: cauciuc siliconic, uleiuri siliconice – care au trezit interesul nu numai oamenilor de stiinta.  Pentru ca aceste materiale sunt mai rezistente la temperaturi mai ridicate, isi modifica mai putin proprietatile cu temperatura, si asta a starnit interesul practicienilor…

Pentru tehnica spatiala?

Ionel Haiduc: Pentru tehnica spatiala, pentru tehnica militara. Va pot da un exemplu spectaculos: eu am facut doctoratul la Moscova, la Institutul de Tehnologie Chimica Fina, sub conducerea academicianului Andrianov care se bucura de o reputatie si de o autoritate extraordinara, pentru ca in timpul razboiului, cand germanii au ajuns la portile Moscovei, i-a prins o iarna neobisnuit de grea si uleiurile de motor se ingroasa la temperatura scazuta. Tancurile, camioanele nu au mai putut sa functioneze normal.

Andrianov inventase niste uleiuri pe baza de siliciu care nu se ingrosau, nu inghetau la temperatura scazuta, si atunci rusii au putut sa aduca din Siberia, unde erau pregatiti pentru temperaturi scazute, armata, care era dotata cu aceste uleiuri, si sa respinga asaltul asupra Moscovei in toiul iernii.

Cred ca nu se stia atunci care era motivul pentru care a fost posibila defensiva si succesul acesteia.

Ionel Haiduc: Cred ca pentru multa vreme acesta a fost un mic secret al armatei rusesti dar, sigur, americanii il stiau, pentru ca atunci cand am solicitat sa pot lucra intr-un laborator american, tot in domeniul siliciului, am fost primit cu foarte mult entuziasm. Pentru backgroundul meu –pentru ca veneam dintr-un laborator al profesorului Andrianov, cu care publicasem mai multe lucrari in domeniu.

Este fabuloasa intalnirea aceasta subtila pe care, ca specialist, o puteti avea zilnic cu lumea pe care o vedem, dar ale carei reguli le cunoastem ma putin. Cat de multa cultura generala in domeniul chimiei ar trebui sa avem, asa incat sa ne descurcam, intelegand ce ni se intampla? Ne amintim de rasturnarea acelei cisterne care a dus la pierderea atator vieti omenesti pentru ca nu s-a stiut atunci cum sa se actioneze.

Ionel Haiduc: Chiar si specialistii sunt de multe ori pusi in fata unor situatii neasteptate, pentru care nu sunt pregatiti. Dar sunt cateva lucruri banale pe care se pare ca teroristii le stiu mai bine decat cei care ar trebui sa rezolve situatiile dificile. Adica, un ingrasamant chimic, azotatul de amoniu – il gasiti in toate satele, folosit pe scara larga –amestecat cu motorina da un exploziv extraordinar de periculos si de puternic.  Iar acolo s-a intamplat sa se rastoarne un camion cu ingrasaminte chimice, s-a spart rezervorul de motorina care a curs peste ingrasamant. Probabil pompierii chemati la fata locului nu au stiut asta, cu atat mai putin au stiut cei din jur, si iata ca s-a produs un mare accident. Pentru a nu se intampla, trebuia pusa apa peste azotatul de amoniu.

Astea cred ca sunt printre reactiile chimice pe care le invata orice copil in primele lectii de chimie…

Ionel Haiduc: Sunt elementare; in primii doi-trei ani de chimie ar trebui sa fie invatate.

 

Dar nu cred ca intotdeauna este suficient de clar facuta legatura intre elementul concret si numele lui. Poate noi scriem doar niste simboluri si nu ne gandim ca acelea sunt niste substante. Cred ca experimentul cu valoare practica lipseste.

Ionel Haiduc: Lipseste experimentul si, in general, scoala incearca sa puna in mintea copiilor prea multa teorie si cateva lucruri simple, practice, sunt ignorate.

La aceasta ora aveti mai multe… sa le zicem statute. Unul dintre ele este cel de profesor care ii invata pe cercetatori in ce fel sa mearga mai bine acest sistem.  Exista o etica, exista o metodologie in domeniul cercetarii.

Ionel Haiduc: Da, am si predat un asemenea curs pentru doctoranzi.  Vorbind de metodologie, un cercetator intai trebuie sa stie cum trebuie sa citeasca o lucrare stiintifica, cum sa scrie un articol stiintific, in afara de cunoasterea unor calitati personale: sa raspunda la intrebarea “De ce vreau sa fac cercetare stiintifica?” Sa raspunda la intrebarea “Cand e bine sau cand poti sa faci cercetare?”, sa raspunda la intrebarea “Unde?”, sa iti gasesti locul potrivit pentru aceasta.

Elemente foarte importante pentru a scapa de ceea ce numeati, dur dar cred ca foarte realist, cercetarea triviala, si de a scapa poate de tentatia de a publica in reviste de mai mica importanta, doar pentru completarea unui dosar personal.

Ionel Haiduc: Da, am scapat candva aceasta vorba, “cercetare triviala”, si am constatat ca a fost preluata si citata.  Intr-adevar, poti sa publici articole stiintifice si sa iti realizezi o lista impresionanta ca numar, dar important este unde si ce publici, pentru ca cercetarea cu adevarat importanta este cea care aduce, cat de cat, o picatura de noutate. Dar se pot face si asa-zise cercetari al caror rezultat este cunoscut practic in intregime dinainte, poate fi anticipat, si care nu aduce nimic nou.  Asta numesc eu cercetare triviala. Or, revistele serioase stiintifice nu accepta asemenea publicatii, si atunci unii isi fac reviste proprii in care pot sa scrie orice, fara controlul stiintific al unor recenzenti, asa cum se practica la adevaratele reviste stiintifice.

Oare numarul mare de cercetatori in chimie, peste 2.200, sa ii fi indreptatit pe egalii dumneavoastra, academicienii, sa va aleaga in fruntea breslei in anul 2006?

Ionel Haiduc: In Academie nu predomina chimistii, pentru ca sectiile Academiei au un numar aproximativ egal de membri, 12-13, si cred ca alegerea mea ca presedinte al Academiei nu a fost legata neaparat de profesia mea de chimist. Eram cunoscut in Academie in virtutea functiei de presedinte al filialei din Cluj; faptul ca in urma cu cativa ani am mai fost vicepresedinte al Academiei o scurta perioada, cam doi ani, dupa care am “dezertat” din aceasta functie in favoarea unei invitatii de profesor vizitator la o universitate din Statele Unite, a facut probabil ca membri Academiei, colegii mei, sa creada ca as fi potrivit pentru aceasta functie.

Romania este destul de in urma la capitolul performanta in cercetare.Cum se desfasoara cercetarea de varf acolo unde ati avut ocazia sa studiati sau sa va perfectionati?

Ionel Haiduc: Cercetarea din Statele Unite este dincolo de orice discutie cand este vorba de performanta, pentru ca i se acorda multa importanta, este o politica de stat sprijinirea cercetarii, este un obiceim al marilor firme bogate sa sustina cercetarea, chiar si cea universitara. Cercetarea fundamentala, deci cea care raspunde unor curiozitati, este recunoscuta ca importanta si nu se cere neaparat cercetare cu rezultate aplicative imediate. In Mexic, unde am fost invitat un an si jumatate ca profesor vizitator, am vazut ambitia unei tari si a unei conduceri de a ridica nivelul stiintific al acelei tari, si o faceau cu succes. Și in Brazilia, unde am fost invitat, am vazut dorinta de a introduce domenii noi in cercetarea acelei tari.

Exista centre de excelenta in Romania, vizibile pe plan international prin prezenta lor in literatura stiintifica, in revistele din asanumitul flux principal al stiintei. Pe de alta parte, insa, exista si o retinere mostenita din anii in care era dificil sa publici in strainatate.

Academia Romana a fost creata pe baza acelei necesare, la 1866, reuniri pentru pastrarea – si, de fapt, intrarea in matca ei – a limbii si a culturii romane…

Ionel Haiduc: Și a istoriei. Da, erau domeniile pe care Academia trebuia sa le cultive – si asa s-a si intamplat la inceput – pe urma insa, treptat, a ajuns sa acopere toate domeniile stiintelor.

Cercetarea umanista, sau socioumana, reprezinta acum, cel mai mic procent din ceea ce este facut cunoscut…

Ionel Haiduc: Daca masuram prin numarul articolelor publicate in revistele internationale, sigur ca da. Insa in domeniul lingvisticii, sau al limbii si literaturii, al istoriei, importante sunt lucrarile de amploare, de mare interes national, cum a fost Tratatul de istorie a romanilor, cum este Dictionarul limbii romane, Dictionarul literaturii romane, lucrari care necesita colaborarea si participarea unui numar mare de cercetatori; acestea sunt lucrari de mare amploare si importanta pentru cultura nationala si care se vad mai putin din afara, fiind legate direct de cultura noastra.

Iar preocuparea dumneavoastra, legatura pe care ati facut-o intre chimia organica si cea anorganica, compusii organometalici, chimia supramoleculara…?

Ionel Haiduc: Prima punte in care am fost atras a fost aceea dintre chimia organica si cea anorganica, chimia organometalica. Sunt peste 100 de elemente chimice, carbonul este unic dar daca se leaga carbon de oricare din celelalte elemente, avem ceea ce se numeste chimie organo-metalica, denumita “cea de-a treia chimie”. In ultima vreme, chimistii au devenit interesati de modalitatile de legare a moleculelor in structuri mai complicate, in arhitecturi mai complicate. In chimia clasica atomul era “caramida” si din aceste caramizi chimistii construiau arhitecturi mai mult sau mai putin complicate, moleculele. In ultimii ani, cam 30 de ani, au invatat sa foloseasca moleculele drept “caramizi” pentru construirea unor arhitecturi mai complexe, mai bine organizate, arhitecturi care, de fapt, se intalnesc in procesele biologice.  De aici s-a nascut ceea ce s-a numit chimia supramoleculara. Eu am devenit interesat in acest domeniu in momentul in care am constatat ca o serie de combinatii chimice organometalice pe care le studiam impreuna cu colaboratorii mei, se pot asocia in structuri supramoleculare. Și atunci, rezultatul a fost ca urmarind procesele, studiind literatura si sistematizand informatiile existente, am putut sa scriu o carte, Chimia supramoleculara organometalica, carte care s-a bucurat de o prefata scrisa de Jean-Marie Lehn, parintele chimiei supramoleculare, laureat al Premiului Nobel in 1987. Aceasta a fost caracterizata intr-o recenzie din revista americana “Crystal Growth & Design” ca prima incercare de a lega chimia organometalica de chimia supramoleculara, spunand – cartea am scris-o impreuna cu un coleg din Germania – ca “pana la aparitia cartii lui Haiduc si Edelmann, chimia organometalica supramoleculara nu a existat ca disciplina independenta”. Or, pentru aceasta fraza, imi spunea un coleg, “a meritat sa traiesti”.

Cum se impaca in personalitatea dumneavoastra – Cercetatorul si presedintele actual al Academiei Romane?

Ionel Haiduc: Aceasta functie cu pronuntat caracter administrativ, de presedinte al Academiei Romane, este intr-un fel un sacrificiu, pentru ca imi ia foarte mult timp si, sigur, nu mai pot vorbi de o activitate de cercetare intensa si permanenta, sau ca unica preocupare. Dar, spunea un laureat al Premiului Nobel, atunci cand ai atins un anumit nivel in profesiune si in cariera stiintifica, esti obligat sa faci si altceva, sa faci ceva pentru societate sau cel putin pentru comunitatea stiintifica, altceva decat urmarirea propriei curiozitati si a propriilor interese si preocupari stiintifice. Și atunci, acceptand acest indemn, am acceptat in cele din urma si functia de presedinte al Academiei Romane.

Vorbiti despre destul de multe bariere si, pana la urma factori obiectivi care caracterizeaza cercetarea de varf, in momentul acesta, in Romania, dar nu cu pesimism!

Ionel Haiduc: Da, chiar cu un optimism care vine din faptul ca exista centre de excelenta in cercetarea romaneasca recunoscute in lume, exista tineri cercetatori si cadre universitare, tineri profesori printre care si unii fosti studenti ai mei, care fac o cercetare de calitate, o cercetare de nivel international, care publica in reviste internationale si al caror nume e recunoscut. L-as putea aminti pe Mihail Barboi, un tanar cercetator care si-a facut doctoratul cu laureatul Premiului Nobel, Jean-Marie Lehn, chiar in domeniul chimiei supramoleculare, care a obtinut intro competitie a Uniunii Europene un premiu care uneori este definit ca Premiul Nobel pentru Tineret, pentru ca este inmanat la Academia Suedeza.  Un premiu de un milion de euro, care a fost folosit pentru infiintarea unui colectiv de cercetare la Marsilia in Franta, si care se afirma cu lucrari de foarte inalt nivel in literatura de specialitate. Dar se pot adauga si alte nume si cred ca in fiecare domeniu ar exista doi-trei asemenea tineri romani care fac cinste nu numai numelui lor, ci si scolii pe care au absolvit-o in Romania. Unii s-au intors in tara. De exemplu, unul dintre cei mai tineri membri ai Academiei Romane, Marius Andruh, membru corespondent, a studiat in strainatate, a lucrat o vreme in Canada, in Germania ca cercetator postdoctoral si a revenit in tara facand o cercetare de foarte inalt nivel, prin colaborari internationale, prin forte proprii, si este foarte bine cunoscut si apreciat si in strainatate.

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: