jump to navigation

Petru Cretia – Vorba fara de rost 9 Septembrie 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

Daca au de povestit ceva, se simt neaparat obligati s-o ia de la Facerea lumii, si zabovesc atat de indelung asupra unor imprejurari frivole, incat sunt pe nesimtite atrasi catre alte subiecte, printre care topaie ca niste pasarele din creanga in creanga si uneori, tocmai in miezul relatarii lor, o iau atat de tare razna de la ce voiau sa spuna incat trebuie sa le aduca cineva aminte.

   E plina lumea de rumoarea vorbelor desarte. Le auzi pretutindeni, nestavilite si de nestavilit, umpland cu pleava lor cuprinsul zilelor noastre. Nu toate sunt de acelasi fel, adica nu toate au aceeasi motivatie psihologica si, ca atare, se poate incerca o clasificarea lor.

Iata, intai de toate palavrageala, pruritul verbal, rostirea de verzi si uscate, de vrute si nevrute, proferarea inepuizabila de vorbe fara sir, fara cap si fara coada, fara noima si fara miez, doar de dragul de a vorbi. Palavrageala nu reclama un ascultator atent, ajunge sa fie cineva de fata care sa nu para cu totul absent sau ostil. Nu arareori palavragiii isi povestesc intamplarile lor, mai vechi sau mai noi, nu pentru ca ar prezenta cel mai mic interes pentru indiferent cine, ci asa, dintr-o expansivitate si extravertire fara tarm, nepasatoare de timpul sau de treburile tale de ascultator fara voie. Cand se intalnesc doi palavragii lucrurile se pot petrece in doua feluri: ori unul paraseste terenul, socotindu-l pe celalalt un insuportabil palavragiu, si pleaca sa caute un auditoriu mai potivit, ori vorbesc amandoi deodata, fara sa-si dea unul altuia cea mai mica atentie, nici macar aceea de a se lua la intrecere. Se mai observa si faptul ca, la cea mai mica incercare de a-l intrerupe, palavragiul spune : „Dati-mi voie” sau „Imi permiteti” sau „Un moment”, dupa caz, si, fara sa fi asteptat sau primit vreo ingaduinta, continua nestingherit, oricat. Dialog intre surzi, cum se spune, si sunt intr-adevar surzi la tot ce vine din afara lor. Ar trebui ca cineva sa-i sileasca sa-l asculte pe Marcus imparat, omul acela de o extrema delicatete : „Obisnuieste-te sa asculti cu atentie ce are altul sa-ti spuna si, atat cat isi sta in putinta, cauta sa patrunzi dinauntru gandul lui” (VI,53). Si, dupa functia lui, imparatul avea nu putina lume de ascultat.

Palavragiul nu este de azi, de ieri. Are vechime si ilustrare istorica. Ce poate omul auzi astazi, stand pe o banca in vreun parc, auzea si Teofrast acum douazeci si patru de veacuri la Atena : „Asezandu-se alaturi de un necunoscut, incepe prin a face elogiul sotiei sale ; povesteste apoi ce-a visat azi-noapte si ce-a mancat la pranz, in amanunt; dupa care, din vorba in vorba, declara ca oamenii de astazi sunt cu mult mai prejos decat cei de demult; ca s-a scumpit graul, ca orasul e nepadit de straini, ca, incepand din aprilie, dupa Marile Dionisii, marea devine din nou navigabila ; ca n-ar strica sa ploua nitel, pentru recolte, si ca el personal isi va semana pamantul la anul ; ca se traieste tot mai greu si ca, la Misterele din Eleusis, lumanarea cea mai mare a inchinat-i Damippos ; apoi te informeaza cate coloane are Odeonul lui Pericle si in ce luna a anului cade fiecare dintre marile sarbatori ; apoi continua declarand : „Ieri am luat un vomitiv” si intreband „Astazi ce zi sa fie oare ?” Daca il rabzi, nu mai scapi de el niciodata”.

Relatarile sau naratiunile mai dezvoltate sufera la nu putini vorbitori de o incarcatura ucigasa : faptele si actiunile pier inecate in prisosul catastrofal al vorbelor. Si nu numai vorbe parazitare, ticuri verbale, stereotipii, ci un puhoi dezarticulat de precizari inutile, de intercalari irelevante, de mentionari ale unor circumstante adiacente si nesemnificative, de referinte obscure, eventual de abundente repetitii. De aceleasi neajunsuri, sporite cu altele, cum ar fi tropii retorici, poate sa sufere si discursul oratoric care, in formele lui paroxistice, devine discurs vid, betie de cuvinte, expresie fie a neantului, fie a haosului mental al vorbitorului, care, in aceasta ipostaza, nu mai este un simplu palavragiu amorf, ci mimeaza o intentionalitate precisa, idei si sentimente elevate, convingeri navalnice si sonore, preamariri si anateme.

Dar in spatele vorbelor nu se afla nimic. Sau, mai exact, vacuitatea retorica are un continut : acela facut din interese impure, care este interesul oricarei demagogii. Pe langa redundanta narativa si vacuitatea retorica trebuie sa mai consemnez aici si un anume stil, foarte raspandit, al conversatiei dintre doua sau ceva mai multe persoane. Acest stil se caracterizeaza prin cateva lucruri care dau, la auditie, un efect dezastruos, uneori infernal: neatentia reciproca, frecventa taiere a vorbei sau vorbirile in paralel (ca intr-un duo, trio sau quattuor de disonante si de incongruente pasionate), repetitivitatea in gol (in absenta atentiei conlocutorului si chiar fara ca vorbitorul sa tina minte ca a mai spus acelasi lucru sau de cate ori l-a mai spus) si, aproape fara exceptie, tonul ridicat, fiecare incercand sa-l acopere pe celalalt prin mai marea sonoritate a glasului. Daca la sfarsitul unor astfel de logomahii cineva ar face urmatorul calcul : cat de multe vorbe s-au rostit si ce putine sensuri au rezultat, disproportia ar fi catastrofala. Mai bine zis ar fi incomensurabila. Tot traind, ascultand si patimind, incepi sa-ti dai seama, prin comparatii, ca stilul conversatiilor este un indice sigur al gradului de civilizatie dintr-o comunitate data. Iar daca, dupa aceea, esti osandit sa traiesti intr-o harmalaie suburbana sau meridionala trebuie sa te tii bine. Cu atat mai mult cu cat, pe langa conversatia anarhica mai sunt destule alte specii de vorba fara rost. Iata repetitivitatea cate unui vorbitor care, vrand ceva de la tine si incapabil sa-ti aprecieze gradul de atentie, iti face aceeasi rugaminte de multe ori la rand, ca un mecanism dereglat, iar la despartire, ignorandu-ti toate promisiunile si uitandu-si toate staruintele, te mai roaga inca o data acelasi lucru cu aerul ca o face prima oara.

Se va spune ca aici nu este in joc nevoia de a vorbi mult, ci caracterul imperativ al nevoii formulate abuziv. Si e adevarat, dar si aici functioneaza ignorarea acuratetii de inregistrare a receptorului, confundarea lui cu un tip de receptor analog cu emitatorul.

Tot o apreciere latenta asupra capacitatilor, de data asta intelectuale, ale ascultatorului se manifesta si in extrem de raspanditul abuz de informatii rutiere. Daca faci imprudenta sa intrebi un asemenea furnizor de informatii, nu mai ispraveste. Iar discursul lui, cand isi atinge perfectiunea, poate contine doua serii de date zadarnice, de tip diferit : a) indicarea unor repere intermediare inutile, de vreme ce simpla urmare a unei directii ti le scoate in cale si b) indicarea unor repere identificabile numai daca esti tot atat de familiarizat cu acel parcurs ca si cel care te indruma: ” O iei dupa coltul, unde a fost odata benzinaria”, „Treci de casele cuscrului Dumitru”, „Mergi inainte pana la al doilea, nu, la al treilea sir de salcami” etc. Si omul nostru, jubiland de propria lui gratuita bunavointa, te copleseste indelung cu o geografie menita sa-ti ramana enigmatica fara istoria ei aferenta.

Dar acestea sunt doar cazuri particulare si benigne ale unei tendinte generale, care poate lua insa si alte forme, si mai goale de sens si de rost. Un caz specific si destul de frecvent este al celui care, pentru a-ti capta si retine atentia, iti anunta o relatare senzationala. Tema lui este de obicei ce i s-a intamplat in ziua respectiva si, ca sa-ti mentina viu interesul, recurge la o anumita mimica sugestiva si mai ales la un anumit ton promitator de senzatii tari, precum si la sintagme de tipul „Stai sa vezi ce mi s-a intamplat !”, „Si atunci, ce sa vezi ?”, „Ei bine, cu cine crezi ca m-am intalnit ?” Si astfel, trateaza anodinul ca senzational, te tine cu sufletul la gura ca sa afli ca s-a intalnit cu Nelu de la registratura care se ducea sa-si cumpere un corn sau cu cumnata-sa care, sa vezi si sa nu crezi, isi cumparase un batic. Totul presarat cu suspansuri neonorate, care, si ele, isi mai pierd din suflu pana la deznodamantul palpitantei aventuri pe care il astepti cu respiratia taiata ; intoarcerea acasa, luarea mesei, un film la televizor, „dar nu era grozav”; urmeaza un colaps total, daca nu cumva flecarului ii sare in ajutor vreo amintire mai indepartata, la fel de trepidanta, povestita cu aceeasi tehnica si cu aceeasi insufletire si oferita ca un dar de pret ascultatorului paralizat.

Toate acestea au totusi coerenta lor. Dar prolifereaza printre noi si vorbaria incoerenta. Incoerenta vrednica de luat in seama se poate realiza pe doua cai (cand nu este, ca in cele mai multe cazuri, mixta) : deschiderea succesiva si frecventa de paranteze care nu se mai inchid niciodata si/sau divagatia asociativa, care consta in a o lua razna fie plecand de la o vaga asociere de idei, fie pur si simplu de la un cuvant oarecare, putand functiona ca declansator al unei serii total distincte. Este de notat, in subsidiar, ca acest tip de vorbitori realizeaza o performanta rara : aceea de a-si pune singuri piedica, de a-si taia singuri vorba.

Se va spune ca toate acestea nu tin de patologia desfasurarii discursului si ca trebuie examinate in alta instanta. Dar nu e asa : prioritara este nevoia de a vorbi cu orice pret, iar notiunea cheie este aceea de vacuitate a continutului. De aici, din dorinta de a comunica cu orice pret cand nu ai ce, sau de a spune ceva interesant cand nu ai nimic interesant de spus, toate disfunctiile enumerate mai sus si poate si altele. Fara a mai pune la socoteala faptul ca cei care practica vorbaria, vorbitorii intemperanti, sunt oameni la care conexiunile logice sunt deficitare. Este tocmai ceea ce le permite acest tip de discurs. Tot mult si fara rost vorbesc si cei care cauta sa-si compenseze prin verbalizare un anumit disconfort psihic, cei pe care ceea ce (tocmai) s-a intamplat sau se petrece acum ii contrariaza. Prima categorie este a celor care debiteaza, uneori repetandu-se, regrete zadarnice. Acestia pot vorbi la nesfarsit potrivit schemei „Ce bine ar fi fost sa fi fost altfel decat a fost”.

Neputand sa se impace cu ceea ce s-a petrecut, ei se caznesc parca sa schimbe cu ajutorul vorbelor irevocabilul trecut. Regretand hotararile luate si rezultatele lor, oamenii acestia se inversuneaza sa elaboreze, in pustiu, alte scenarii decat cele care s-au desfasurat, sa calculeze cu cat mai fericite urmari ar fi avut alt demers decat cel practicat in realitate, ce minunat ar fi prezentul daca l-am inzestra cu alt trecut, ce fericiti am fi daca ceva s-ar fi petrecut ceva mai devreme sau ceva mai tarziu sau nu s-ar fi petrecut niciodata. Si nu, scopul acestor vorbitori nu este sa traga vreo invatatura in vederea unei activitati viitoare: ei vorbesc doar asa, parca vrand sa descante trecutul si pentru ca nu pot si nu stiu sa taca, sa traga incheierile necesare si sa mearga mai departe mai bogati cu o experienta, cat de regretabila ar fi. Altii nu pot sa suporte neajunsurile prezentului fara sa le verbalizeze intensiv. La copii lucrul este normal, la adulti apare ca o forma de incontinenta.

Poti auzi oameni in stare sa spuna de zeci de ori in sir ca le e cald sau frig, ca ii doare ceva, ca si cand astfel ar exorciza raul ; cu rezultate evident nule. Ba chiar, lasandu-se stapaniti de acel disconfort si neputandu-se stapani sa nu-l enunte mecanic si stereotip, isi agraveaza starea, concentrandu-se obsesiv asupra ei si amplificand-o, dandu-i o prezenta tot mai opresiva.

Cine rabda greu asemenea excese are de suferit. In ceasurile mai grele viseaza sihastrii si legaminte de tacere sau traiul printre popoarele mai tacute ale Nordului. La fel se intampla si cu cei carora tot ce este mai mult decat „da” sau „nu” li se pare desertaciune. Se afla aici o anume lipsa de caritate : dincolo de zadarnicia si de abundenta vida a cuvintelor se afla adesea spaima de tacere, spaima de singuratate, spaima de viata. Vorba fara de rost are, fireste, rostul ei. Ceea ce nu te poate impiedica sa nu pretuiesti concizia ca pe una dintre cele mai rare elegante ale spiritului si sa insetezi dupa ea.

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: