jump to navigation

George Enescu 4 Septembrie 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

Născut în 1881, într-o familie care la venirea lui pe lume înmormântase deja şapte copii, George Enescu era, prin simplul fapt că a reuşit să trăiască, semnul unei minuni. Obsedată de spaima de a nu-şi pierde şi cel de-al optulea prunc, Maria Enescu, mama lui, l-a înconjurat în anii petrecuţi la Liveni (Botoşani) cu o atenţie adeseori exagerată. Mai târziu, Enescu avea să-şi amintească toate spaimele de moarte care i-au marcat copilăria: „Mă păzeau de cele mai neînsemnate primejdii, tremurau la cel mai mic semn. În această atmosferă înăbuşitoare şi plină de patimă am crescut prea repede şi, dacă sunt astăzi un om mai mult decât sensibil, ca o rană vie, pricina o datorez copilăriei mele”.

Povestea lui de dragoste cu muzica a început curând în acel univers închis, în care i se refuza plăcerea de a se juca în livada din curte. La 3 ani, ascultând fascinat un concert al unui taraf, George se îndrăgosteşte pentru prima dată de sunet şi, în urma acestei pasiuni fulgerătoare, primeşte în dar o vioară… La 5 ani îşi scrisese cea dintâi operă, notând pe copertă: „Ţara Românească, operă pentru pian şi vioară de George Enescu, compozitor român în vârstă de cinci ani”. La 7 ani se afla la studii la Viena, iar la 9 ani era deja elev în clasa preparatoare de vioară, în vederea admiterii la Conservatorul din Viena. La absolvire, primeşte medalia de aur şi începe să concerteze în public.

La 13 ani pleacă la Conservatorul din Paris, unde studiază cu cei mai mari muzicieni ai momentului. La clasa de compoziţie a lui Jules Massenet, apoi a lui Gabriel Fauré, este coleg cu Maurice Ravel şi Roger Ducasse. După mulţi ani, compozitorul îi reproşa Conservatorului prea multa cerebralitate la care îl supunea pe adolescentul solitar: „Nu sunt nedrept cu Conservatorul, unde am cunoscut maeştri admirabili şi prieteni fermecători. Dar, dacă sunt întrebat la ce dată precisă mi-am terminat studiile, nu ştiu ce să răspund, deoarece mi s-a părut întotdeauna că, sufleteşte cel puţin, părăsisem Conservatorul chiar în ziua în care fusesem primit”.La 15 ani compune prima lucrare de mare succes: „Poema română”, interpretată în premieră în 1898, în cadrul concertelor Colonne de la Paris. La 16 ani este recunoscut ca fiind cel mai mare violonist al momentului. În acelaşi an dirijează, la Ateneul din Bucureşti, orchestra care interpreta „Poema română”.

Destinul îi dă o prinţesă şi o regină. Două femei – o prinţesă şi o regină – aveau să-i marcheze începutul de drum, oferin­du-i protecţie şi sprijin. Principesa Elena Bibescu, amfitrioană a unuia dintre cele mai cunoscute saloane artistice ale momentului, l-a ajutat să-şi facă debutul fulminant în capitala Franţei. Iar în România, regina Elisabeta, soţia lui Carol I, (poeta Carmen Sylva), îi oferea, de asemenea, prietenia ei, căreia Enescu i-a datorat invitaţiile în saloanele de la Peleş sau de la Palatul Regal şi… întâlnirea cu femeia care avea să-i schimbe viaţa: Maruca, Prinţesă Cantacuzino.

În acea seară, în care „Poema română” se auzea pentru prima dată în sala Ateneului, George Enescu o întâlneşte pentru prima dată. La 19 ani, Maruca Rosetti Tescanu devenise de aproape un an prinţesă, prin căsătoria cu prinţul Mihai (Mişu) Cantacuzino. La momentul acelei întâlniri, când îi este prezentat compozitorul, îl laudă ca pe un copil, iar conversaţia lor se sfârşeşte în câteva clipe. Dacă atunci s-a îndrăgostit de ea George Enescu rămâne un mister. Cert e că, peste câţiva ani, când avea s-o reîntâlnească pe o terasă de la Peleş, povestea începea cu adevărat. „Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană”. Aşa îşi aminteşte Maruca prima lor întâlnire, în memoriile intitulate „Lumini şi umbre.” „Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasiinconştient… Ce s-a petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit aproape imediat şi că am rămas singură cu el până dimineaţa.”

Dragostea dintre cei doi s-a aprins şi a început să ardă în anii următori, plină de orgolii şi reproşuri. Pe atunci Maruca avea 28 de ani, doi copii dintr-o căsnicie lipsită de pasiune, cu fiul unuia dintre cei mai bogaţi oameni din România, şi purta cu ea drama de a-şi fi surprins soţul în dormitorul propriei surori… Este perioada în care Maruca vrea să divorţeze, deşi, după cum tot ea mărturiseşte: „Nu aveam nicicum intenţia să mă căsătoresc cu George Enescu, dar voiam să fiu liberă în faptele şi gesturile mele, să trăiesc din plin ceea ce mi se oferea, cu conştiinţa împăcată”.

Pasiunea lui chinuitoare e cel mai bine surprinsă tot de cuvintele prinţesei: „Un singur om umplea şi-mi schimba universul la unison, cu care eu mă simţeam ca într-o veritabilă stare de transă, în vreme ce iubirea lui devenea fanatică cu fiecare oră care trecea, cu fiecare privire, cu fiecare strângere de mână”. Este perioada în care Maruca simte adesea nevoia să fugă din calea iubirii lui devastatoare şi epuizante. În toată această vreme, Enescu îşi va continua ascensiunea, sondând neîncetat posibilităţile superioare ale muzicii, în care crede cu convingere. Compune şi dirijează, la Paris şi la Bucureşti, poeme, suite, sonate, rapsodii şi simfonii, căutând expresia naturală. Se fereşte de tot ce e artificial. „Nu ştiu ce este deznădejdea”

Nemulţumirea de sine este un stimulent care nu dă greş: „Sunt chinuit de scrupule, dar nu ştiu ce este deznădejdea, căci sunt prea umil ca să-mi îngădui luxul de a deznădăjdui”. Enescu îşi prelucrează cu folos identitatea etnică. Ritmurile din muzica populară românească, în care vedea o expresie reuşită a balcanismului şi a latinităţii, nu sunt prelucrate doar în „Poema română” sau în cele două rapsodii române. Spre sfârşitul vieţii, avea să explice că nu a căutat să inventeze un limbaj nou, ci să se exprime în cele existente, concluzionând: „Originalitatea se obţine numai atunci când nu o cauţi”.

Considerându-se „compozitor până în măduva oaselor”, Enescu are şi o extraordinară carieră de violonist, fiind partener pentru interpreţi ca Pablo Casals sau Yehudi Menuhin, poate cel mai faimos discipol al lui, care a locuit o vreme în vila „Luminiş” de la Sinaia. Iată cum şi-l aminteşte Menuhin: „Pentru mine, Enescu va rămâne una dintre veritabilele minuni ale lumii. Caracterul său şi figura lui sunt gravate în sufletul meu ca un arbore sau un munte din Sinaia”.

La 74 de ani, după o viaţă în care a urcat pe cele mai mari scene ale lumii, a realizat compoziţii care l-au transformat în cel mai mare muzician român al tuturor timpurilor şi unul dintre cei mai importanţi ai lumii, după o poveste de iubire care i-a chinuit întreaga existenţă, cu o femeie ce nu i-a aparţinut niciodată cu adevărat, George Enescu a murit în primele ore ale zilei de 4 mai 1955, departe de România. Fusese grav bolnav aproape un an, iar mâna stângă nu şi-o mai putea folosi din cauza unei paralizii. A fost înmormântat în cimitirul Père Lachaise din Paris, alături de Georges Bizet.

George Enescu – O „iubire imposibilă”

Povestea de dragoste dintre George Enescu şi Maruca, Prinţesă Cantacuzino, a început într-o seară, la Castelul Peleş… Dacă a fost sau nu dragoste la prima vedere, aşa cum povesteşte Maruca, este un secret care le aparţine celor doi, dar pentru Enescu a reprezentat, cu siguranţă, un moment decisiv şi începutul unei legături furtunoase. Ea era căsătorită cu Mişu Cantacuzino, iar el avea să înceapă atunci s-o curteze asiduu -, prinţul tolerează acest amor chiar dacă se întâmplă adesea chiar sub privirile lui, în Palatul Cantacuzino, unde tânărul îndrăgostit nebuneşte e dispus să devină aproape un „cântăreţ de curte”, căci toată lumea din mediul lor îi cunoaşte statutul. Dar Mişu refuză să divorţeze, iar lui Enescu nu-i rămâne decât să îndure cu stoicism privirile ironice şi să se mulţumescă ani întregi cu o legătură în care prinţesa îi răspunde cu o pasiune pe măsură.

 „Iubirea imposibilă” nu se sfârşeşte nici atunci când George îşi reia seria concertelor în străinătate, de unde îi trimite Marucăi scrisori de dor sfâşietoare. În 1928, Mişu Cantacuzino moare într-un accident de maşină pe Valea Prahovei, eliberându-şi astfel soţia. Dar dispariţia lui nu înseamnă nici pe departe sfârşitul suferinţei pentru Enescu. Maruca se îndrăgosteşte în acea perioadă de filosoful Nae Ionescu, care era cu doisprezece ani mai tânăr decât ea. În toată această vreme, Enescu a iubit-o pe prinţesă cu aceeaşi forţă şi a aşteptat, acceptând adesea situaţii cumplite… În timp ce compunea, la Tescani, celebra operă „Oedip”, era chinuit de gelozie, căci Maruca se desfăta cu Nae Ionescu în nopţi de amor pasionale. Relaţia lor durează şapte ani, dar când Maruca avea în jur de 55 de ani, Nae Ionescu rupe relaţia. Într-o depresie cumplită, prinţesa îşi dă foc, iar cel care o îngrijeşte este acelaşi Enescu. La 57 de ani, cu chipul desfigurat, femeia considerată una dintre marile frumuseţi ale epocii acceptă să fie soţia lui.

Suferinţele nu se sfârşesc. Comuniştii le vor confisca proprietăţile, iar cei doi soţi, rămaşi fără niciun venit, se refugiază la Paris, într-un apartament modest din Rue de Clichy. Enescu se vede silit să dea concerte oriunde, ca să se poată întreţine. Maruca moare în 1969, la 14 ani după dispariţia lui Enescu. Prinţesa nu-şi trece pe piatra de mormânt niciun titlu nobiliar. Doar „Maruca Enescu, născută Rosetti Tescanu”…

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: