jump to navigation

BERTRAND RUSSELL (I) 7 August 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

Idealurile politice trebuie sa se întemeieze pe idealurile vietii individuale. Obiectivul politicii ar trebui sa fie de a face vietile indivizilor cât se poate de bune. Pentru politician, nu exista nimic altceva de care trebuie sa tina seama, în afara sau mai presus de multimea de barbati, femei si copii care alcatuiesc lumea. Problema politicii este reglarea relatiilor dintre fiintele umane în asa fel încât fiecare, în mod individual, sa poata beneficia de atâta bine cât este posibil în limitele existentei sale. Iar aceasta problema impune mai întâi sa ne gândim la ce anume este ceea ce consideram ca e binele în viata individuala.

Pentru început, noi nu dorim ca toti oamenii sa fie asemanatori. Nu dorim sa impunem un model sau un tipar de care oamenii de toate categoriile urmeaza sa fie facuti, printr-o metoda sau alta, sa se apropie cât mai mult. Acesta este idealul conducatorului intolerant. Un profesor slab va tinde sa-si impuna opinia proprie si va expedia un întreg grup de elevi, carora le va da acelasi raspuns standard într-o chestiune discutabila. D-l. Bernard Shaw a afirmat ca Troilus si Cressida este cea mai buna dintre piesele lui Shakespeare. Desi nu sunt de acord cu parerea sa, as considera-o binevenita din partea unui elev, ca un semn de inidividualitate; însa majoritatea profesorilor nu ar tolera un asemenea punct de vedere heterodox. Nu numai profesorii, ci si toate persoanele obisnuite care detin o autoritate, pretind de la subordonatii lor acel tip de uniformitate care face ca actiunile lor sa fie usor previzibile si niciodata inoportune. Rezultatul este ca ei suprima initiativa si individualitatea atunci când pot face aceasta, iar atunci când nu pot, intra în conflict cu ele.

Nu exista un ideal pentru toti oamenii, ci câte un ideal diferit pentru fiecare om diferit, care trebuie realizat, daca este posibil. În fiinta sa, fiecare om are a se transforma în ceva bun sau rau: pentru el sunt posibile un bine maxim si un rau maxim. Circumstantele legate de el vor determina daca tendintele sale spre bine se actualizeaza sau sunt suprimate si daca impulsurile sale negative sunt accentuate sau dirijate în directii pozitive.

Dar, desi nu putem pune la punct în toate detaliile ideea unui model, care sa fie universal aplicabila – desi nu putem spune, de exemplu, ca toti oamenii ar trebui sa fie harnici sau înclinati catre sacrificiul de sine sau iubitori de muzica – exista câteva principii generale care ne pot fi de folos pentru a ne ghida parerile despre ceea ce este posibil sau dezirabil.

Putem distinge doua feluri de bunuri si doua categorii corespunzatoare de impulsuri. Exista bunuri în cazul carora posesia individuala este posibila si exista alte bunuri, pe care le putem împartasi cu totii la fel. Hrana si îmbracamintea unui om nu sunt hrana si îmbracamintea altuia; daca rezervele sunt insuficiente, atunci ceea ce un om are, este obtinut în dauna altui om. Aceasta se refera la bunurile materiale în general si, de aceea, la cea mai mare parte a vietii economice actuale a lumii. Pe de alta parte, bunurile mentale si spirituale nu apartin în exclusivitate unui om, în dauna altuia. Daca un om este instruit într-o stiinta, acest fapt nu-i împiedica pe ceilalti s-o cunoasca; dimpotriva, el îi ajuta pentru a dobândi cunoasterea. Daca un om este un mare artist sau un poet, acest fapt nu-i împiedica pe ceilalti sa picteze tablouri sau sa scrie poezii, ci contribuie la crearea atmosferei în care aceste lucruri sunt posibile. Daca un om este plin de bunavointa, aceasta nu înseamna ca ramâne mai putina bunavointa care sa fie distribuita între ceilalti; cu cât un om are mai multa bunavointa, cu atât mai multa este mai probabil ca le va induce si celorlalti. În astfel de situatii nu exista posesiune deoarece nu exista o totalitate definita care sa fie împartita; orice crestere, oriunde s-ar produce, tinde sa produca o crestere pretutindeni.

Exista doua categorii de impulsuri, corespunzatoare celor doua feluri de bunuri. Exista impulsuri posesive , care au drept finalitate dobândirea sau pastrarea de bunuri personale care nu pot fi împartasite; acestea se centreaza în impulsul de proprietate. Exista, de asemenea, impulsuri creative sau constructive, a caror finalitate este de a aduce pe lume sau de a face accesibil acel tip de bunuri asupra carora nu exista proprietate privata sau posesiune.

Cea mai buna viata este aceea în care imulsurile creative joaca cel mai mare rol, iar impulsurile posesive, cel mai redus. Aceasta nu este o descoperire noua. Evanghelia spune: „Deci, nu duceti grija, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbraca?” Gândurile pe care le dedicam posesiunilor materiale sunt deturnate de la chestiuni de o importanta superioara. Si ceea ce e si mai rau, mentalitatea dobândita prin concentrarea asupra acestor lucruri este una negativa; ea conduce la concurenta, invidie, dominatie, cruzime si la aproape toate relele morale care infesteaza lumea. În special, ea conduce la folosirea într-o maniera acaparatoare a fortei. Posesiunile materiale pot fi acaparate prin forta si jefuitorul se poate bucura de ele. Posesiunile spirituale nu pot fi luate în acest mod. Poti ucide un artist sau un gânditor, însa nu poti dobândi arta sau gândirea acestuia. Poti condamna la moarte un om pentru ca îsi iubeste semenii însa, facând acest lucru, nu vei dobândi dragostea care însemna fericirea acestuia. Forta este neputincioasa în astfel de cazuri; numai în ceea ce priveste bunurile materiale este ea eficienta. Pentru acest motiv, oamenii care cred în forta sunt acei oameni ale caror gânduri si dorinte sunt preocupate de bunurile materiale.

Impulsurile posesive, atunci când sunt puternice, infesteaza activitatile care ar trebui sa fie pur creative. Un om care a facut o descoperire valoroasa poate face obiectul geloziei unui inventator rival. Daca cineva a descoperit un tratament pentru cancer si un altul a descoperit un tratament pentru tuberculoza, unul dintre ei ar putea sa se bucure daca descoperirea celuilalt se dovedeste pâna la urma a fi o eroare, în loc sa regerete suferinta pacientilor care ar fi putut sa fie evitata în alte conditii. În astfel de situatii, în loc sa urmareasca cunoasterea pentru ea însasi, sau de dragul utilitatii acesteia, omul o urmareste ca pe un mijloc de a-si face o reputatie. Fiecare impuls creativ este umbrit de un impuls posesiv; chiar si aspirantul la sfintenie poate fi gelos pe sfântul care a avut mai mult succes. Cea mai mare parte a sentimentelor de afectiune sunt acompaniate de o anumita nuanta de gelozie, care este un impuls posesiv ce se insinueaza în zona creativa. Cel mai rau lucru dintre toate, în acest caz, este invidia absoluta a celor care au pierdut tot ceea ce ar fi putut avea valoros de-a lungul vietii si care sunt îndemnati instinctiv la a-i împiedica si pe ceilalti sa se bucure de ceea ce ei însisi nu au avut. În atitudinea batrânilor fata de cei tineri întâlnim adesea aceasta tendinta.

Exista în fiintele umane, ca si în plante si animale, un cert impuls natural catre crestere, fapt care e la fel de adevarat atât în legatura cu dezvoltarea mentala, cât si cu cea fizica. Dezvoltarea fizica este stimulata de aer, de îngrijire si de exercitiile fizice, si poate fi obstructionata prin acel tip de tratament care face ca picioarele chinezoaicelor sa ramâna mici. În acelasi fel, dezvoltarea mentala poate fi stimulata sau împiedicata de influente exterioare. Influentele exterioare care o stimuleaza sunt cele care pur si simplu ofera o încurajare, sau o hrana mentala sau oportunitati pentru exercitarea facultatilor mentale. Influentele care o împiedica sunt cele care interefereaza cu cresterea prin recursul la orice tip de forta, fie ea disciplina, autoritate, frica, tiranie a opiniei publice sau obligativitatea angajarii într-o ocupatie cu totul nepotrivita. Cele mai rele influente sunt cele care zadarnicesc sau deformeaza impulsul fundamental al omului, care este acela care se manifesta în calitate de constiinta în sfera morala; astfel de influente sunt capabile de a-i produce unui om un asemenea rau interior, încât el sa nu-si mai revina niciodata.

Cei care înteleg raul ce poate fi facut celorlalti atunci când se face uz de orice fel de forta împotriva lor si lipsa de valoare a bunurilor ce pot fi dobândite prin forta, se vor dovedi cu deosebire plini de respect fata de libertatea celorlalti; ei nu vor încerca sa-i constrânga sau sa le impuna oprelisti; vor fi circumspecti în a-i judeca si gata sa simpatizeze cu ei; vor trata fiecare fiinta umana cu o anumita delicatete, deoarece pricipiul binelui în aceasta este foarte fragil si infinit de pretios. Ei nu-i vor condamna pe aceia care sunt altfel decât ei; vor sti si vor simti ca individualitatea este cea care produce diferetele si ca uniformitatea înseamna moarte. Ei vor dori ca fiecare fiinta umana sa fie, într-o masura cât mai mare, un lucru viu si într-o masura cât mai mica un produs mecanic; vor pretui în fiecare tocmai acele lucruri pe care abuzurile unei lumi nemiloase le-ar distruge. Într-un cuvânt, toate relatiile lor cu ceilalti vor fi inspirate de un profund impuls de reverenta .

Ceea ce vom dori în ceea ce-i priveste pe indivizi este acum clar: impulsuri creative puternice, care sa depaseasca si sa absoarba instinctul posesiei; reverenta fata de ceilalti; respect pentru impulsul creator fundamental din noi însine. Un anumit tip de respect de sine sau de mândrie nativa este necesar pentru o viata buna; daca e sa ramâna întreg, omul nu trebuie sa capete senzatia înfrângerii interioare totale, ci sa fie plin de curaj, de speranta si de dorinta de a trai în conformitate cu ceea ce este mai bun în el, indiferent de orice obstacole exterioare sau interioare ar putea sa întâlneasca. În masura în care acest lucru sta în puterea omului, viata sa va reprezenta actualizarea celor mai bune posibilitati ale ei daca el îndeplineste trei cerinte, adica daca are impulsuri creative mai degraba decât posesive, reverenta fata de ceilalti si respect fata de impulsul sau interior fundamental.

Institutiile politice si sociale trebuie judecate în functie de binele sau raul pe care-l fac indivizilor. Încurajeaza ele mai degraba creativitatea decât instinctul posesiv? Întruchipeaza sau promoveaza ele un spirit de reverenta între fiintele umane? Contribuie ele la pastrarea respectului de sine?

Din toate aceste puncte de vedere, institutiile sub conducerea carora traim acum sunt într-adevar foarte departe de ceea ce ar trebui sa fie.

Institutiile si cu deosebire sistemele economice, au o influenta profunda în modelarea caracterului oamenilor. Ele pot încuraja spiritul de aventura si speranta sau timiditatea si nevoia de siguranta. Ele pot deschide mintile oamenilor catre posibilitati grandioase sau sa le închida pentru orice în afara de perspectiva riscurilor cine stie carei adversitati obscure. Ele pot face ca fericirea unui om sa depinda de ceea ce adauga el la posesiunile în genere ale lumii sau de ceea ce reuseste sa-si asigure pentru sine dintre bunurile private din care ceilalti nu se pot împartasi. Capitalismul modern impune alegerea variantei gresite dintre aceste alternative tuturor celor care nu sunt niste eroi sau nu sunt exceptional de nororcosi.

Impulsurile oamenilor sunt modelate, în parte de catre dispozitia lor nativa, în parte de existenta oportunitatilor si de mediu, în special de mediul de dezvoltare la o vârsta frageda. Învatatura directa poate face prea putin pentru a modifica impulsurile, desi ea îi poate determina pe oameni sa-si cenzureze exprimarea lor directa, având cel mai adesea drept rezultat faptul ca impulsurile sunt reprimate si revin la suprafata într-o forma distorsionata. Atunci când am descoperit cu ce fel de impulsuri avem de-a face, nu trebuie sa ne multumim sa dam recomandari sau sa încercam sa determinam producerea unei manifestari exterioare lipsite de o sursa interioara: trebuie, mai degraba, sa încercam sa modificam institutiile în asa fel încât, prin însusi acest fapt, sa modificam impulsul în directia dorita.

În prezent, institutiile noastre se sprijina pe doua lucruri: proprietatea si puterea. Ambele sunt foarte injust distribuite; ambele, în lumea de azi sunt de mare importanta pentru fericirea individului. Ambele reprezinta niste bunuri de factura posesiva; cu toate acestea, fara ele, multe dintre bunurile din care ne putem împartasi cu totii sunt greu de dobândit în momentul de fata.

Fara proprietate, în situatia actuala, omul nu are libertate si nu are asigurate cele necesare unei vieti suportabile; fara proprietate, el nu are nici o ocazie pentru a-si manifesta initiativa. Daca este ca oamenii sa aiba un câmp liber pentru impulsurile lor creative, ei trebuie eliberati de preocuparile degradante prin anumite masuri de securitate si trebuie sa dispuna de suficienta putere pentru a-si putea exercita initiativa în ceea ce priveste cursul si conditiile propriei lor vieti.

Putini oameni reusesc sa fie creativi mai degaba decât posesivi într-o lume care este în întregime edificata pe competitie, în care marea majoritate va cadea în mizeria cea mai crunta daca se dezintereseaza de dobândirea bunurilor materiale, în care onoarea, puterea si respectul sunt apanajul mai degraba al bogatiei decât al întelepciunii, în care legea întruchipeaza si consacra nedreptatea savârsita de cei care au, în defavoarea celor care nu au. Într-un astfel de mediu, chiar si cei a caror natura a fost înzestrata cu daruri creative deosebite ajung sa fie infestati de otrava competitiei. Oamenii se asociaza în grupuri pentru a dobândi mai multa putere în lupta pentru bunurile materiale, iar loialitatea fata de grup acopera cu un halou de quasi-idealism impulsul central, care e lacomia. Uniunea sindicatelor si Partidul laburist nu sunt mai la adapost de acest viciu decât alte partide si alte domenii ale societatii, desi ele sunt în mare parte inspirate de speranta într-o lume cu mult mai buna. Prea adesea, oamenii sunt acaparati de obiectivul imediat de a-si asigura pentru ei însisi o cantitate cât mai mare de bunuri materiale. Faptul ca aceasta dorinta este conforma cu justitia nu poate fi negat; însa este nevoie de ceva mai cuprinzator si mai constructiv în calitate de ideal politic, daca se doreste ca învingatorii de mâine sa nu devina asupritorii de poimâine. Sursele de inspiratie si rezultatele unei miscari reformatoare ar trebui sa fie libertatea si un spirit de generozitate, si nu niste restrictii si reglementari stânjenitoare.

Sistemul economic actual concentreaza initiativa în mâinile unui numar mic de oameni foarte bogati. Cei care nu sunt capitalisti au, aproape întotdeauna, prea putine posibilitati de alegere în ceea ce priveste activitatile lor, odata ce si-au ales o îndeletnicire sau o profesie; ei nu reprezinta o parte din puterea care face ca mecanismul sa se miste, ci numai o parte pasiva a masinariei. În ciuda democratiei politice, exista înca o mare diferenta între puterea de auto-determinare ce apartine unui capitalist si aceea a unui om care trebuie sa-si câstige existenta muncind. Problemele economice afecteaza vietile oamenilor, de cele mai multe ori mai profund decât chestiunile politice. În prezent, omul care nu detine un capital trebuie, de cele mai multe ori, sa se vânda pe sine unei organizatii mai mari, cum ar fi, de exemplu, o companie de productie. El nu are nici un cuvânt de spus în ceea ce priveste conducerea acesteia si nici o libertate politica în afara de cele pe care i le poate asigura sindicatul din care face parte. Daca se întâmpla sa-si doreasca o forma de libertate care nu este considerata ca fiind importanta de catre sindicat, el este lipsit de orice putere; trebuie sa se supuna sau sa moara de foame.

Exact acelasi lucru se întâmpla cu specialistii. E de presupus ca majoritatea jurnalistilor sunt angajati sa scrie pentru ziare cu ale caror politici nu sunt de acord; numai un om bogat poate fi proprietarul unui ziar si numai printr-un accident punctul de vedere sau interesele celor care nu sunt bogati pot ajunge sa-si gaseasca expresie într-un ziar. Un mare numar al celor mai stralucite minti ale tarii se afla în serviciul public, acolo unde conditia angajarii este tacerea în ceea ce priveste carentele care nu le pot fi ascunse. Un pastor nonconformist îsi pierde mijloacele de a-si câstiga existenta în cazul în care conceptiile sale nemultumesc congregatia; un membru al Parlamentului îsi pierde locul daca nu este suficient de maleabil sau suficient de prost ca sa urmeze sau sa împartaseasca toate schimbarile si contorsiunile opiniei publice. Oricare ar fi drumul în viata, independenta de gândire este pedepsita prin esecuri, cu atât mai aspru cu cât organizatiile economice devin mai mari si mai rigide. Este surprinzator faptul ca oamenii devin din ce în ce mai docili, din ce în ce mai dispusi sa se supuna ordinelor si sa uite de dreptul de a gândi pentru ei însisi? Aceasta cu toate ca, avansând în aceasta directie, civilizatia nu poate decât sa se cufunde într-o imobilitate bizantina.

Teama de concediere nu este un temei pe care sa se dezvolte o viata libera si creativa, si totusi este mobilul care inspira munca zilnica a majoritatii salariatilor. Speranta de a poseda mai multa bogatie si putere decât ar trebui sa aiba în mod obisnuit un om, care este mobilul corespunzator al celui bogat este la fel de daunatoare în efectele sale; ea iî sileste pe oameni sa fie insensibili la ideea de dreptate si îi împiedica sa gândeasca cu onestitate asupra problemelor sociale, în timp ce în adâncul inimii lor ei resimt cu neliniste faptul ca placerile lor sunt obtinute cu pretul mizeriei altora. Nedreptatea saraciei, ca si a bogatiei, ar trebui eliminata ca posibilitate. Atunci, viata majoritatii oamenilor va fi eliberata de o mare teama, iar nazuinta pe care se întemeiaza viata minoritatii va trebui sa capete o înfatisare mai buna.

Securitatea si libertatea sunt însa doar conditiile negative ale unor bune institutii politice. Atunci când ele au fost cucerite avem nevoie, de asemenea, si de conditia pozitiva: încurajarea energiilor creative. Securitatea singura poate da nastere unei societati marcate de auto-suficienta si stagnanta; ea are nevoie de creativitate ca de un complement al sau, în scopul de a mentine viu spiritul de aventura si interesul vital si de a continua miscarea catre lucruri mereu noi si mereu mai bune. Nu poate exista un obiectiv final al institutiilor umane; cele mai bune sunt acelea care încurajeaza progresul catre altele si mai bune. Fara efort si fara schimbare, viata oamenilor nu poate ramâne buna. Nu trebuie sa ne dorim o utopie încheiata, ci o lume în care imaginatia si speranta sunt vii si active.

Faptul ca raiul a fost conceput ca aflându-se într-un loc unde nimic nu se întâmpla si nu se schimba este o trista dovada a oboselii de care au suferit oamenii datorita trudei excesive si istovitoare. Oboseala da nastere iluziei ca odihna singura este necesara pentru atingerea fericirii; însa atunci când oamenii s-au odihnit pentru o vreme, plictiseala îi împinge spre o noua activitate. Pentru acest motiv, o viata fericita at trebui sa fie una plina de activitate. Daca se doreste ca ea sa fie si folositoare, atunci activitatea ar trebui sa fie, pe cât este posibil, creativa, nu numai acaparatoare si defensiva. Însa activitatea creatoare necesita imaginatie si originalitate, care pot deveni subversive fata de status quo . În prezent, cei care detin puterea se tem de o perturbare a status quo -ului, ca nu cumva sa piarda privilegile nedrepte pe care le detin. Punând alaturi si înclinatia catre conveniente, pe care omul o are, asemenea altor animale sociale, cei care profita de pe urma ordinii existente au instituit un sistem care pedepseste originalitatea si condamna imaginatia la moarte prin inanitie, chiar începând cu prima zi de scoala si pâna în clipa mortii si a înmormântarii. Întregul spirit în care e dirijata educatia are nevoie sa fie schimbat, cu scopul de a-i încuraja pe copii sa gândeasca si sa simta pentru ei însisi si nu sa-si însuseasca în mod pasiv gândurile si sentimentele altora. Nu recompensele ulterioare vor stimula initiativa, ci o anumita atmosfera spirituala. Au fost vremuri în care o astfel de atmosfera a existat: zilele marete ale Greciei si Anglia elisabetana pot servi drept exemple. În zilele noastre, însa, tirania marilor organizatii de tip mecanicist, guvernate de sus de catre oameni carora le pasa prea putin de viata celor pe care-i domina, suprima individualitatea si libertatea de gândire si îi obliga pe oameni tot mai mult sa se conformeze unui model uniform.

Marile organizatii sunt un element inevitabil al vietii moderne si nu are rost sa speram la o desfiintare a lor, dupa cum au facut-o unii reformatori, de pilda William Morris. Este adevarat ca ele fac mai dificila prezervarea individualitatii si ceea ce e cu adevarat necesar este gasirea unei cai de a le armoniza cu acordarea unei libertati cât mai mari liberei initiative.

Un foarte mare pas înainte ar fi democratizarea conducerii fiecarei organizatii. În momentul de fata, institutiile noastre legislative sunt mai mult sau mai putin democratice, cu exceptia faptului important ca femeile sunt excluse.Însa administratia noastra este înca în totalitate birocratica, iar organizatiile economice sunt de tip monarhic sau oligarhic. Fiecare companie cu raspundere limitata este condusa de un numar mic de directori auto-numiti sau cooptati. Nu poate exista libertate reala sau democratie pâna când oamenii care presteaza munca într-o întreprindere nu vor detine si conducerea acesteia.

O alta masura care ar contribui semnificativ la sporirea libertatii ar fi o marire a gradului de auto-guvernare a grupurilor subordonate, fie ele de natura geografica, economica sau definite printr-o credinta comuna, cum sunt sectele religioase. Un stat modern este atât de vast, iar mecanismele sale sunt atât de putin întelese, încât chiar si atunci când un om dispune de un vot, el nu se simte o parte activa a fortei care determina politica statului. Cu exceptia situatiilor în care poate actiona în consens cu un grup deosebit de puternic, el se simte aproape neputincios, iar guvernarea ramâne o circumstanta impersonala si exterioara care trebuie doar suportata, asemenea vremii. Detinând o parte a puterii de decizie în organizatiile mai mici, omul poate redobândi ceva din simtul responsabilitatii si al adecvarii personale pe care-l aveau cetatenii oraselor-state din Grecia antica sau din Italia medievala.

Atunci când un grup de oameni are o constiinta de grup puternica – asemeni aceleia apartinând unei natiuni, unei bresle sau unei comunitati religioase – libertatea presupune ca acest grup ar trebui sa fie liber sa decida pentru sine în toate chestiunile care nu sunt de importanta majora pentru lumea exterioara. Acesta este temeiul dorintei universale de independenta nationala. Însa natiunile nu sunt nicidecum singurele grupuri care ar trebui sa dispuna de auto-guvernare în ceea ce priveste problemele lor interne. Iar natiunile, asemenea celorlalte grupuri, nu trebuie sa aiba libertate nelimitata de actiune în chestiunile care prezinta importanta la fel de mare si pentru alte natiuni. Liberatea presupune auto-guvernare, nu însa si dreptul de a te amesteca în treburile celorlalti. Cel mai mare grad de libertate nu este dobândit prin instaurarea anarhiei. Reconcilierea libertatii si guvernarii este o problema dificila, însa e una cu care fiecare teorie politica trebuie sa se confrunte.

Esenta guvernarii este utilizarea fortei în conformitate cu legea pentru atingerea anumitor scopuri pe care detinatorii puterii le considera dezirabile. Constrângerea unui individ sau a unui grup prin intermediul fortei este întotdeauna mai mult sau mai putin daunatoare. Însa daca nu ar exista nici un fel de guvernare, rezultatul nu ar fi disparitia folosirii fortei în relatiile dintre oameni; ar fi pur si simplu vorba de o utilizare a fortei de catre cei care au instincte acaparatoare mai puternice, care ar conduce în mod necesar fie la înrobirea celor ale caror instincte sunt mai putin violente, fie la o continua tendinta a acestora de a raspunde la forta prin forta. Aceasta este situatia în momentul de fata în relatiile dintre state, ea datorându-se faptului ca nu exista o guvernare internationala. Rezultatele anarhiei din relatiile dintre state ar trebui sa fie suficiente ca sa ne convinga ca anarhismul nu are de oferit nici o solutie pentru relele lumii.

Exista probabil un scop, si numai unul, pentru atingerea caruia folosirea fortei de catre stat este benefica, si anume reducerea totalitatii fortei de care se face uz în lume. Este evident, de exemplu, ca interzicerea prin lege a omuciderii reduce violenta din lume. De asemenea, nimeni nu va sustine ca parintii ar trebui sa aiba libertatea neîngradita de a-si maltrata copiii. Atâta vreme cât unii oameni sunt înclinati sa se comporte violent fata de ceilalti, nu poate exista libertate totala, deoarece fie ca impulsurile violente trebuie cenzurate, fie victimele trebuie lasate sa sufere. Din aceasta cauza, desi indivizii si societatile ar trebui sa aiba libertatea cea mai deplina în ceea ce priveste problemele proprii, nu trebuie totusi sa dispuna de libertate totala în ceea ce priveste relatiile cu ceilalti indivizi sau cu celelalte societati. A da celui mai puternic libertatea de a-l oprima pe cel mai slab nu reprezinta calea prin care lumea poate dobândi libertatea cea mai mare. Acesta este temeiul revoltei socialiste împotriva acelui gen de libertate care este de obicei aparat de economistii adepti ai laissez-faire -ului.

Democratia este un mecanism – cel mai bun care a fost inventat pâna acum – de diminuare a interferentei guvernelor cu libertatea. Daca o natiune este divizata în doua grupuri care nu-si pot atinge scopurile simultan, atunci, teoretic, democratia impune ca majoritatea sa fie aceea care-si va atinge scopul. Însa democratia nu este de loc un mecanism adecvat daca nu este dublata de un înalt grad de toleranta. Dorinta de uniformitate sau pura placere de a se amesteca în treburile altora, sau aversiunea fata de diferitele gusturi si temperamente poate determina adesea o majoritate sa decida pentru o minoritate în privinta unor chestiuni care nu privesc în mod real majoritatea. Nici unuia dintre noi nu i-ar placea ca problemele interne ale Marii Britanii sa fie solutionate de un parlament mondial, daca un asemenea organism ar fi sa se înfiinteze vreodata. Cu toate acestea, exista probleme pe care un astfel de organism le-ar putea solutiona mult mai bine decât orice aparat de guvernare existent.

Teoria uzului legitim al fortei în relatiile dintre oameni, acolo unde exista o forma de guvernamânt, pare a fi clara. Forta trebuie folosita numai împotriva acelora care încearca sa utilizeze forta împotriva altora, sau împotriva celor care nu respecta legea în cazurile în care este necesara o decizie comuna, iar o minoritate se opune actiunilor majoritatii. Acestea ar parea sa fie situatii legitime în relatiile internationale, daca ar exista o guvernare internationala. Problema situatiilor legitime de recurgere la forta în absenta unei guvernari este o chestiune diferita, de care nu ne ocupam acum.

Desi un guvern trebuie sa aiba puterea de a folosi forta si posibilitatea de a o folosi în mod legitim, obiectivul reformatorilor îl reprezinta o categorie de institutii care sa micsoreze necesitatea exercitarii efective a constrângerii si care sa fie create în acest scop. O mare parte dintre noi nu furam, nu pentru ca este un lucru ilegal, ci pentru ca nu simtim nici o dorinta de a fura. Cu cât oamenii învata mai temeinic sa traiasca mai degraba creator decât posesiv, cu atât mai putin îi vor determina dorintele lor sa intre în conflict cu ceilalti sau sa încerce sa violenteze libertatea altora. Majoritatea conflictelor de interese, care determina indivizii si organizatiile sa intre în conflicte, sunt pur si simplu imaginare si ar putea fi percepute ca fiind astfel daca oamenii ar aspira mai degraba catre bunurile din care se pot împartasi cu totii si mai putin catre cele ce fac obiectul proprietatii private, care sunt o sursa de conflict. În masura în care oamenii duc o viata creatoare, ei înceteaza a mai dori sa intre în relatii de forta cu ceilalti. Foarte multe situatii în care astazi se considera ca actiunea comuna este indispensabila, vor putea foarte bine sa fie lasate la latitudinea deciziei individuale. Este obisnuita convingerea ca e absolut necesar ca toti locuitorii unei tari sa aiba aceeasi religie, însa stim acum ca nu exista o astfel de necesitate. Se va vedea cum, pe masura ce, relativ la instinctele lor, oamenii devin tot mai toleranti, o proportie semnificativa a conformismului pe care se pune accent acum, devine inutil si daunator.

Institutiile politice bine constituite vor diminua tendinta de dominatie si de folosire a fortei prin doua metode: mai întâi, prin marirea numarului de ocazii în care se pot manifesta impulsurile creative si prin modelarea sistemului educational astfel încât el sa întareasca aceste impulsuri; în al doilea rând, prin diminuarea posibilitatilor de actualizare a instinctelor posesive. Difuzia puterii, atât în sfera politicului, cât si în aceea economica, în locul concentrarii acesteia în mâinile oficialilor sau ale mai marilor industriei, va diminua semnificativ posibilitatea capatarii obisnuintei de a detine conducerea, din care poate aparea tendinta instituirii tiraniei. Autonomia, atât aceea a districtelor, cât si aceea a organizatiilor va micsora numarul situatiilor în care guvernele sa fie solicitate sa ia decizii în chestiunile ce-i privesc pe ceilalti oameni. Abolirea capitalismului si a sistemului sau de salarizare vor suprima principala sursa a fricii si a lacomiei, aceste afecte corelative din cauza carora existenta libera este împiedicata si amenintata.

Doar un mic numar de oameni par sa înteleaga cât de multe dintre relele de care suferim sunt cu totul lipsite de necesitate si ca ele pot fi suprimate în câtiva ani printr-un efort comun. Daca o majoritate din fiecare tara civilizata ar dori acest lucru, atunci am putea, în douazeci de ani, sa eliminam complet saracia lucie, care reprezinta cam o jumatate din totalitatea relelor care afecteaza lumea, ca si sclavia economica în întregul ei, care înrobeste noua zecimi din populatie; am putea umple lumea de frumusete si bucurie si sa asiguram domnia pacii universale. Numai datorita faptului ca imaginatia este prea putin activa, se considera ca asa cum au stat lucrurile mai înainte, asa vor sta întotdeauna. Cu bunavointa, generozitate, inteligenta, aceste lucruri ar putea fi înfaptuite.

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: