jump to navigation

George Călinescu şi “complexul lui Prometeu” 31 Iulie 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

G. Călinescu a avut două perechi de părinţi: pe aceia naturali şi pe cei adoptivi, dar, în familie statutul său a fost al unui orfan. Lipsit de o afectivitate normală, G. Călinescu nu a avut un model formativ, patern sau matern. De aceea, copilăria şi adolescenţa lui, lipsite de relevanţă pozitivă, sub raport intelectual, ne dezvăluie un elev mediocru, asemenea multor dintre celebrităţile literaturii române: Eminescu, Macedonski, Sadoveanu. Fiind student, va afla printr-o întîmplare, că mama sa adevărată este Maria Vişan, servitoarea familiei.

Astfel tînărul parcurge spaţiul unei crize adînci de personalitate: revederea în propriii lui ochi copilul din flori al unei menajere. Şocul trăit de revelarea poziţiei sale în societate a prilejuit apariţia aspiraţiei de a-şi modifica identitatea, de a-şi compensa obîrşia umilă printr-un destin de excepţie. Acest ideal, încă nebulos, a declanşat în biografia adolescentului o voinţă de intelectualitate, ce conturează întîile elemente a ceea ce psihanaliza numeşte “complexul lui Prometeu”, totalitatea de trăiri psihice, situate pe un fond afectiv profund, ce provoacă, năzuinţa de “a şti cît părinţii noştri şi mai mult decît ei, de a şti cît profesorii noştri şi mai mult decît ei”. La reliefarea acestui complex psihologic au concurat trei evenimente:

Primul eveniment a fost angajarea în funcţia de custode la Biblioteca Facultăţii. Biblioteca intrase în posesia bibliotecii personale a lui T. Maiorescu. Ştiut abstract din manualul şcolar, Maiorescu îşi destăinuia, pasionant, intimitatea ideativă şi, copleşit de emoţie, tînărul avea sentimentul că asistă la geneza studiilor marelui critic. Imaginîndu-şi procesul creator al lui Maiorescu, G. Călinescu se raporta inevitabil la acesta, cu încredinţarea că este cu putinţă să i se potrivească, considerînd că este îndreptăţit să spere ca într-o zi, cîndva, un asemenea volum să poarte numele său.

În acelaşi timp, cărţile i-au relevat cunoştinţele lacunare, informaţia limitată şi precaritatea culturii generale. Înspăimîntat de imaginea reală a eului său profund, pe care lectura i-o dezvăluia necruţătoare, ca într-o oglindă, se hotărăşte să se smulgă din apele mediocrităţii.

Al doilea factor în schimbarea personalităţii sale l-a marcat cea dintîi personalitate ce a declanşat efectiv în conştiinţa sa dorinţa de a se distinge pe plan intelectual – Ramiro Ortiz, profesorul de limba şi literatura italiană de la Universitatea din Bucureşti. Între profesor şi student s-a conturat o strînsă amiciţie. Peste ani, studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită acestui fin intelectual şi-a însuşit o “educaţie literară” de excepţie: “Cu el m-am deprins a scrie cărţi, cu el am deprins meşteşugul informaţiei literare şi al construcţiei critice pe substrat istoric, de la el ştiu tot ce ştiu.”

Dacă în Bucureşti, alături de profesorul Ortiz, a avut revelaţia vocaţiei sale creatoare, în capitala Italiei, fixaţia lui G. Călinescu s-a focalizat asupra lui Vasile Pârvan, directorul şcolii. Pârvan a reprezentat cel de-al treilea pilon în formarea adevăratului Călinescu, a personalităţii acestuia. Tînărul a fost deopotrivă captivat de erudiţia şi puterea de muncă, dar şi de concepţia despre existenţă a savantului.

Spre acest “părinte” spiritual Călinescu s-a întors întotdeauna, ori de cîte ori greutăţile vieţii păreau să-l îngenuncheze. El a observat că Pârvan avea o înzestrare intelectuală obişnuită, dar în ciuda “normalităţii” ei, mintea îi era “exercitată în toate potenţele” sale, munca pentru el semnifica “asceza”, iar truda constantă pentru atingerea unui ideal se transformă într-o filozofie existenţială.

Viaţa este pieritoare, dar omul poate înfrînge moartea şi uitarea prin creaţie, iar cel ce urmăreşte atingerea unui anume ţel în vremelnica-i existenţă pămînteană trebuie luat ca îndemn şi simbol de suflet ardent: “… dacă nu fiecare este în stare să devină un Pârvan, fiecare vede în el o pildă, adică o formă la care ar putea ajunge dacă ar voi să facă aceleaşi renunţări.” Admirîndu-l, Călinescu, se străduia să se ridice el însuşi. După mortea lui Vasile Pârvan, moştenirea primită de la acesta a fost acea înverşunare a gîndului care nu se dă bătut, eroismul muncii zilnice, canalizat spre edificarea operei, fiindcă viaţa nu este decît un mijloc, o modalitate de a ridica un monument spiritual propriei personalităţi.

În şapte ani, trei întîmplări, au modificat complet atitudinea lui G. Călinescu faţă de existenţă, transformîndu-l pe mediocrul fecior al Mariei Vişan într-un intelectual cu un larg orizont de gîndire, ce va manifesta mereu o dispoziţie generală spre nou. De-a lungul acestei perioade temporale, a început, a evoluat şi s-a stabilizat procesul de constituire al personalităţii călinesciene, ca sinteză de însuşiri intelective, etice şi psihice. Tînărul şi-a descoperit înzestrarea vocaţională şi a început exploatarea metodică a filonului nativ de creativitate.

Însă pe măsură ce personalitatea lui se impune conştiinţei contemporanilor, G. Călinescu a fost obsedat de un chinuitor complex de inferioritate socială. Origine umilă în literatura română au avut mulţi scriitori. În plin Parlament, într-un moment de fină disperare, T. Maiorescu şi-a recunoscut ascendenţa rurală: “… eu sînt fiu de profesor, dar tatăl meu, profesorul, era fiu de ţăran şi eu sînt dar nepot de ţăran…”, iar Delavrancea, fecior de căruţaş, destăinuia în cercurile mondene copilăria lui de mahala cu dezinvoltura unui om de lume. G. Călinescu nu a găsit în sufletul său reusrsele adecvate pentru a întreprinde un gest similar, o dată ce originea joasă era anulată de vocaţie şi creativiate.

Refuzînd să se definească prin provenienţă, G. Călinescu s-a înfăţişat tuturor exclusiv prin ceea ce realizase. Omul matur şi-a ascuns biografia reală, oferind contemporanilor doar spectacolul marii lui personalităţi. Asemenea cretorului lor, personajele principale ale prozei sale: Jim Marinescu din Cartea nunţii, Felix Sima din Enigma Otiliei, Ioanide din ultimele două romane, cînd nu mărturisesc a fi orfani de timpuriu, înconjoară cu impenetrabilă tăcere anii lor de formare.

Viaţa pentru ei începe direct cu maturitatea. Generos, romancierul a oferit eroilor săi circumstanţe prielnice împlinirii decisive. Dar şansa a fost a autorului însuşi. La vîrsta cînd majoritatea oamenilor îşi încheie formaţia intelectuală, soarta orînduieşte astfel lucrurile încît, sub egida unor părinţi spirituali, viaţa să înceapă pentru G. Călinescu a doua oară.

În perioada respectivă Călinescu s-a integrat succesiv într-o răsunătoare activitate publicistică, atît de amplă şi de variată, atît de sistematic legată de toate compartimetele literaturii încît, în acei ani nu i se poate găsi un echivalent decît în eseistica lui Mircea Eliade.

O latură din personalitatea lui Călinescu este predilecţia spre monumentalitate. Noţiunea de monumentalitate a constituit o constantă a preocupărilor sale de-a lungul a mai bine de trei decenii. Criticul a cerut, în repetate rînduri, introducerea monumentalului în peisajul edilitar urban şi s-a silit permanent să-l promoveze în creţia artistică. Este cu putinţă ca acest percept, pe care îl elogiază de foarte timpuriu, să fi prins consistenţă sub înrîurirea directă a specializării la Şcoala Română din Roma.

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: