jump to navigation

Scrisoare de despartire 13 Iulie 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

Nu stiu multe lucruri despre viata. Nu sunt nici suficient de versata, nici destul de inteleapta pentru a privi cu detasare si a accepta faptul ca exista povesti ce iti imprima emotii ce refuza sa se estompeze, odata cu trecerea timpului. M-am multumit traind aici si acum toate acele lucruri care imi faceau inima sa bata mai tare, am condus repede, am iubit incet, am cazut, m-am ridicat si am asteptat cu nerabdare sa incerc din nou.

Am plecat fara sa privesc inapoi atunci cand am crezut ca este timpul sa o iau de la capat. Si am crezut pentru un timp ca reusesc. M-am inselat. Poti fugi de multe lucruri, mai putin de tine insati. Si trebuia sa ma intorc la existenta unde lasasem atatea intrebari fara raspuns, ape line, valuri involburate, artificii, nesiguranta, teama, exaltare si dorinta de mai mult. In timp ce cautam un motiv pentru ca intoarcerea mea sa nu fie expresia capitularii in incercarea de a ma descurca pe cont propriu, am inceput un joc de cuvinte . Cu tine.

Nu pot spune nici acum, in momentul in care iti scriu aceste randuri, ce m-a facut sa m-a opresc asupra ta. Poate niste amintiri de demult suprapuse unor ochi care pareau a spune mai multe decat as fi putut eu intelege. Poate faptul ca erai atat de diferit de toti cei pe care ii cunosc, de mine, pentru ca aveai darul de a ma aduce cu picioarele pe pamant din al 9-lea cer si a ma ridica atunci cand ma gaseam infranta si nesigura. Doar din cuvinte. Fara nici un efort din partea ta, existenta ta ma linistea si imi dadea fiori totodata. Devenisei micul meu secret ce ma facea sa zambesc de fiecare data cand imi aminteam de tine, un capriciu, o necunoscuta pe care nu aveam de gand sa o desoper chiar daca te cunosteam mai mult in fiecare zi. De fapt, ma cunosteam pe mine… Asa cum nu ma mai stiusem niciodata. Si imi placea fata aceea. Visatoare, nebuna, calma si plina de verva, ca un vulcan pe jumatate activ, asteptand momentul cataclismului. Asa cum nu as fi putut aparea in fata nimanui, ma gaseam in fata ta, convinsa fiind ca distanta si fapul ca nu erai pana la urma decat un necunoscut, imi permite sa fiu asa cum vreau fara teama de repercursiuni.

Nu m-a interesat de unde vii si al cui esti, atata timp cat, de fiecare data cand erai cu mine, te simteam al meu. Fara sa te ating. Nu sunt genul de femeie care sa aiba usor inima franta, nu mi-a fost nicodata teama sa sufar. Chiar ma incita ideea ca existenta mea atat de bine pusa la punct in aparenta, sa fie zdruncinata putin. Imi place ca nu sunt perfecta si imi placea ca ceea ce faceam cu tine, nu semana cu nimic din ceea ce mai facusem pana acum. Ma linistea faptul ca nu sunt langa tine sa ma vezi atunci cand rosesc, cand zambesc, cand ma aprind de dorinta sau cand ma las prada furiei. Imi placea jocul acesta de-a fi si a nu fi cu tine, ca orice lucru nou si interesant din viata mea.

Am ignorat cu desavarsire orice avertisment, ca lucrurile ar putea aluneca pe o panta pe care nu as putea carmi atat de bine incat sa ajung la finish nesifonata. Nu vroiam decat sa ma distrag, sa ma bucur de moment fara a stii cum va arata ziua de maine.

Si am decis sa te vad. Sa aflu daca erai asa cum mi te inchipuiam, vroiam sa vad cum ma privesti cand te oglindesti in ochii mei, sa stiu daca ma va traversa un fior de emotie atunci cand iti voi rosti numele. Vroiam sa simt ca traiesc cu intensitate, si a te cunoaste mi s-a parut cea mai elocventa metoda de a o face. Cu bune si cu rele. Nu aveai cum sa ma dezamagesti, atata timp cat nu asteptam nimic de la tine. Nici macar sa fii tu barbatul acela pe care il construisem in imaginatie, sa iti asumi rolul in care te distribuisem in serile si noptile in care vorbeam de toate si nimic. Dar nu puteam trece mai departe fara sa stiu cine esti.

Priveam absenta furnicarul din jurul meu, in timp ce asteptam cu nerabdare imbarcarea. In sfarsit ma intorceam acasa. Simteam cum pulsul imi creste cu fiecare minut ce ma apropia de casa. De sosire. Eram incantata si nesigura totodata, imi luasem bilet dus intors pentru ca nu eram convinsa ca revenirea estea cea mai inspirata alegere. Dar trebuia sa aflu. Mai zburasem de 50 de ori cu avionul inainte, dar acum era diferit. Mi s-a parut ciudat anuntul insotitoarei de zbor care ne ura bun venit in acest oras la care renuntasem, pe care ea si eu in sinea mea il numeam totusi acasa. Desi intram in ultima luna de toamna, era cald la Bucuresti, si prima adiere de vant ce mi-a ravasit parul m-a facut sa ma cutremur de placere.
Chiar si aparenta siguranta de sine s-a destramat in aeroport, in momentul in care ti-am auzit vocea la telefon, stiind ca ma astepti de partea cealalta a usii. Imi parea atat de firesc si atat de nebunesc ca prima persoana pe care urma sa o vad sa fii tu. Incercam sa imi potolesc bataile inimii, emotia, sub o mina preocupata. Nu stiam daca urma sa o luam de la inceput, de la salut, sau de unde ramasem in universul nostru virtual. Sau daca nu o sa fim asa cum ne asteptasem si urma sa fie prima si ultima noastra intalnire.  Acolo.  De fapt, nu aveam nici cea mai vaga idee ce faceam.

Singurul lucru pe care l-am putut face, atunci cand ne-am atins, int-o imbratisare de bun venit, a fost sa iti zambesc. Pentru ca nu ma inselasem in ceea ce te priveste, erai exact cum speram sa fi, cum imi doream sa fi. M-a speriat putin faptul ca mi-ai raspuns cu atata caldura si pasiune, pentru ca ma faceai sa te doresc mai mult. Erai cel mai ciudat strain pe care il intalnisem vreodata. Necunoscut si atat de familiar…Sarutul tau a avut asupra mea un efect neobisnuit de placut, mi-am pierdut cuvintele, m-am rugat sa nu observi ca imi transpirasera palmele intr-ale tale.

Stateam in pat dupa ce m-ai lasat acasa si 1000 de ganduri imi bantuiau constiinta. Nu imi dadeam seama daca este doar frenezia momentului, bucuria ca m-am intors acolo unde se parea ca imi este locul, noutatea, emotia si pagina alba ce urma sa o scriu in aceasta viata noua si veche.Imi promisesem sa ma shimb, sa nu mai reiau greselile din trecut, sa fiu mai buna. Dar mai intai simteam ca trebuie sa ma opresc, si in acea secunda suspendata in timp, sa fiu cu tine. Nu o faceam pentru tine, ci pentru mine…

Stiam ca in escapada noastra de weekend aveam totul si nimic. Tot ce imi doream in momentul ala si totusi nimic. Si nu imi pasa, pentru ca savuram momentul acela de dulce nebunie. Imi era frica sa fac dragoste cu tine, dar imi era si mai frica sa nu o fac. Te doream, dar nu ca sa te pastrez si nu intelegeam de ce imi este teama. Vroiam din toata fiinta mea sa pierd controlul, sa ma las purtata de instinct pentru a doua oara. Ma simteam vindecata de data trecuta, stiam ca pana si cicatricile s-au estompat, si daca nu era asa, oricum erau pe interior. Invizibile la o prima cautare. Si ca vreau sa simt ceva, orice, numai ca sa stiu ca mai pot simti. Emotie. Cu intensitate.

Mi-ai dat exact ce aveam nevoie si stiu ca si tu ai gasit in mine ceea ce asteptai.
M-am intors cu o stralucire ciudata in ochi si un zambet imposibil de disimulat.
.
Da…Am vrut sa ne rezumam la acel week-end, sa te inchid in mine intr-un sertar plin cu amintiri placute pe care sa il mai deschid din cand in cand, cand simt nevoia sa imi incalzesc sufletul.

M-am luptat sa nu te sun, sa nu te mai vad, am incercat sa imi ascult vocea care ma indemna sa renunt inainte de a incepe sa sufar. In fiecare zi imi spuneam ca este ultima. Dar nu eram convinsa. Nu puteam face din asta un joc de putere, vroiam sa las orgoliul deoaparte. Nu imi sta in fire sa renunt si poate imi doream sa sufar, pentru ca sufetinta este si ea un mod de a simti, mai putin chinuitoare decat a te intreba « ce ar fi fost daca » pentru totdeauna…

Ne-am descoperit putin unul pe altul, nu suficient cat sa ne tina impreuna, insa prea mult ca sa pot inchide ochii si continua drumul ca si cum nimic nu ar fi existat. Simt ca am murit putin. Nu mult, insa nu stiu cat timp o sa ma mai pot deschide, inainte sa raman ferecata pentru totdeauna pentru tine. Luna noastra s-a incheiat. Poate trebuia sa ne cunoastem mai devreme. Sau mult mai tarziu. Tu renunti la mine si la ce am putea avea pentru ca la randul tau esti bantuit de trecut. Un trecut ce nu va fi niciodata viitor, doar prezent, din cand in cand… Stii asta si este ok pentru tine asa. Stiu ca nu ai vrut sa ma ranesti si iti multumesc pentru noiembrie.

Te sarut pentru ultima data, ma afund in ochii tai in timp ce facem dragoste, imi las capul pe spate si imi tin respiratia in timp ce imi buzele tale imi alinta gatul. Imi trec mainile prin parul tau si iti mangai chipul.Te simt oftand si iti cuprind mana. Ma rog sa nu observi ca mi-au transpirat palmele intr-ale tale. Acum nu am cuvinte… Ma tragi spre tine si ma strangi in brate atat de puternic incat, pentru o secunda, as putea avea impresia ca nu o sa mai imi dai drumul niciodata. Dar noi stim mai bine…
Plec inainte sa ma vezi plangand, si urasc lacrimile care imi ard obrajii si faptul ca ma pierd. Nu ar fi trebuit sa se intample asta. Imi jurasem sa nu ma implic si realizez ca m-am mintit foarte bine. Nu stiu regulile acestui joc. Stiu doar ca trebuia sa risc, chiar daca am pierdut. Si m-ai pierdut. Daca m-as intoace in timp, nu as putea schimba nici macar o secunda.

Nu sunt suparata pe tine, doar putin pe mine. Pentru ca stiam ca se va termina asa. Si imi pare rau ca s-a terminat asa.. bine .. terminat.. nici nu sunt convinsa ce presupune asta, avand in vedere ca de fapt nu am inceput nimic.

Nimeni insa nu va stii, doar noi doi. Pana la urma, este doar o poveste banala dintre un barbat si o femeie care se gasesc la un moment dat. Si apoi fiecare apuca pe drumul sau. Voi zambi ca deobicei, voi gresi ca de obicei, voi incerca sa repar acele capitole din viata mea care ameninta sa imi intunece viitorul. Intr-o zi sper sa am un nou motiv pentru care sa nu ma pot concentra, sa ma faca sa ma gandesc la el in timp ce muncesc, in timp ce conduc, in dus sau in timp ce cumpar ziarul. Poate nu o sa mai cumpar ziarul, pentru ca cineva mi-a spus ca din cauza celor ca mine se topesc ghetarii…

Pentru ca am invatat ca nu ma pot multumi cu prezentul din cand in cand… Nu stiu unde imi este locul, nu stiu daca voi ramane sau daca voi fugi din nou. In dorinta de a termina cu fantasmele, sunt astazi mai bantuita ca niciodata. De fantomele tale.

Acel noiembrie nu se va schimba insa niciodata. Va ramane mereu in amintirea noastra. M-am oprit atunci si pentru acea secunda suspendata in timp, am fost cu tine…Si iti multumesc pentru noiembrie

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: