jump to navigation

Dragos Butuzea 30 Iunie 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

Scrisori catre un tanar cititor…..

motto:
astăzi cititorii citesc cărţile care vin din altă parte decât din cultură.
alessandro baricco

dragă colega (dacă-mi permiţi să-ţi spun aşa),
trebuie mai întâi să ştii că opiniile de-aici nu sunt deloc ale unui “literat”, n-am terminat nici o universitate filologică – ceea ce ar putea să mă “acrediteze” e “munca” personală cu cartea, dialogul cu fiecare carte-n parte. dar să purcedem.

m-ai întrebat ce cărţi să citeşti?
înainte de a-ţi răspunde – efort ce va presupune câteva scrisori – dă-mi voie să pornesc de la o altă întrebare:
care este scopul pentru care să citeşti?

eu răspund aşa: eu citesc pentru că vreau să trăiesc; şi nu doar viaţa în care-am intrat acum 33 de ani (una comună, ca a tuturor), ci şi viaţa altora – a sutelor de scriitori, a miilor de personaje. vreau să trăiesc într-o altă dimensiune decât cele concrete, ale spaţiului şi timpului. să iau de undeva alte „experienţe”. din lumea morţilor a lui pedro páramo de juan rulfo, din cea a orbilor din eseul despre orbire de jose saramago, să trăiesc experienţa lui cervantes, a lui cide hamete berengeli şi-a lui don quijote însuşi, a annei karenina, a soţului ei alexei karenin, a lui konstantin levin.

vei înţelege din asta că literatura pentru mine e un refugiu. te contrazic. nu. ea e un fel de instrument, cu nenumărate legături cu lumea – ea îmi complică lumea, mi-o-ncifrează – o schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari, cum spune blaga – îmi dă noi perspective asupra lumii.

pentru că literatura e artă. iar arta ce face?
arta mă învaţă. mă învaţă să fiu mai mult decât un om obişnuit. nu e religie, nu mă “salvează”. dar mă îmbogăţeşte. cum?
îmi aduce în faţă neobişnuitul, noi perspective. mă face să “simt” altceva decât prin simţul comun, mă incită, mă obligă să “dialoghez”. nu te incită oare aventurile lui ulise prin mediterana, la troia, cu circe, cu calipso, cu ciclopul, cu poseidon? nu te incită aventurile lui d’artagnan la curtea lui ludovic al XIII-lea, alături de cei 3 muşchetari? nu dialoghezi oare cu ei, ca să le descoperi conştiinţa – prin asta, nu devii altfel? nu te schimbi? nu vrei să te depăşeşti, nu simţi că eşti altfel decât toţi ceilalţi?

dar cum anume să faci asta? şi mai ales cu ajutorul căror cărţi, cum să te fereşti de kitsch-ul literar, îţi voi spune într-o altă scrisoare.

cu mare prietenie, dragos

*****************************************************

motto:
nu e deloc uşor să înţelegi sângele altuia: urăsc pe cei care citesc din trândăvie.
friederich nietzsche
dragă prietene cititor,
am schiţat în prima scrisoare câte ceva despre scopul cititului şi câte ceva despre literatură ca artă, dar nu vreau să teoretizez prea mult, poţi lua cărţi de teorie a literaturii şi te-ai lămurit. sau nu.
vreau acum să scriu despre „cărţile scrise cu sânge”, preluând termenul nietzscean de mai sus. acestea sunt, după mine, cărţile socotite îndeobşte mari, de valoare, „canonice”, pe care numai tâmpiţii sau răuvoitorii le neagă, dar fără efecte pe termen lung. ele sunt cărţile scrise cu sânge – cu ore, zile, săptămâni, ani din viaţa autorului, ca să nu zic de efort. despre odiseea, don quijote, faust, casa umbrelor, doamna bovary, anna karenina, în căutarea timpului pierdut, ulise.

ce-ţi oferă ele?
totul, o lume aşa cum o vede autorul ei, raportându-se la cea pe care a trăit-o. o lume în care te invită să intri şi în care mii de oameni zic că merită. aşa că ia o lumânare şi intră. vei ieşi de-acolo altfel. nu ştiu cum, nu-ţi pot povesti nici despre mine cum am ieşit, dar îţi pot spune că am ieşit schimbat. ca după o experienţă reală. (în bine sau în rău, nu cred că aceste categorii se aplică aici, e o lume dincolo de aceste categorii „mundane”.)

dar experienţa aceasta schimbătoare are un rol. pe care ţi-l asumi sau nu.
dacă ţi-l asumi, atunci începi să te pregăteşti pentru, iei lucrurile în serios. pe cont propriu, din păcate nimeni nu te învaţă să gândeşti sau să te bucuri în această nouă lume – nu te-nvaţă ei în cea reală, darmite. şi începi cu bazele.

de pildă, să luăm anna karenina. începi să citeşti cu atenţie. presupun că ştii cam ce se întâmplă, s-au făcut atâtea filme dar din care nu înţelegi mare lucru, de pildă tratează toate despre dragostea ei şi a lui vronski, în loc să trateze despre levin care, după mine, el e personajul principal – nu te-aşteptai, nu? te opreşti asupra cuvintelor, asupra frazelor ca să le înţelegi. te întrebi cum trăiau oamenii pe atunci, cum îi descrie tolstoi, iei seama la fiecare amănunt, toate laolaltă alcătuiesc viziunea autorului, poiecţia lui raportată la lumea în care trăia.
apoi începi să te întrebi. bunăoară: eu cum trăiesc raportat la oamenii aceia? sunt eu oare altfel? ei erau altfel? mie mi s-ar putea întâmpla astfel de lucruri? de ce nu mi se-ntâmplă sau ce pot face să mi se-ntâmple? mamă ce fain a descris tolstoi cutare scenă, m-a emoţionat mult. oare ce-a vrut să spună acolo? dar dincolo? am înţeles oare bine? cine are dreptate, anna sau karenin? sau tolstoi? tată, ce l-aş bate pe vronski…

asta e ceea ce înţeleg eu a citi. când iei apoi o carte mai recentă, să luăm bunăoară franny şi zooey a lui salinger. ce întrebări îţi pui? eu mi-am pus de pildă, ce-a fost asta? ce-a vrut oare să spună că eu n-am înţeles. aş fi fost eu oare franny? şi dacă aş fi fost, ce-aş fi făcut? nu prea m-am lămurit. dar poate alţii au descoperit altceva, dar pân-acum puţini au reuşit să-mi spună.

vorbeam despre rol. dacă nu ţi-l asumi, atunci citeşti, cum spunea nietzsche, din trândăvie şi cum spunea eliade, belfereste. te laşi în voia cuvintelor, a acţiunii, îţi place cum se termină, ce cuvinte a folosit autorul, cum a descris decorul, personajele, închizi cartea şi gata. a doua zi ai uitat de carte. aşa am citit eu codul lui davinci. într-o noapte. testul belferelii este următorul: dacă peste un an vrei să spui ceva despre acea carte, îţi vine şi altceva în minte decât că X (personajul principal) a făcut Y?

dar care este acest rol, al experienţei aceasta schimbătoare? păi rolul este de a se lăsa urmată activ, adică dacă te laşi schimbat. căci orice schimbare se face greu, cu efort, e un lucru comun, dar acest „efort” e prinosul tău – în afară de cel al preţului cărţii – „sângele ” pentru aceia care ţi-au dat cartea: cititorul, editorul sau prietenul care ţi-o recomandă, lumea.

dar marele pericol, după cum spune un mare critic american, harold bloom, nu este că aceste cărţi scrise cu sînge nu mai sunt citite, ci că nu mai ştii cum să te fereşti de celelalte kitsch.
dar despre asta în altă scrisoare.

cu la fel de mare prietenie, dragos

*******************************************************

moto:
dacă nu este unul dornic să iscodească cu mintea, nu încep să-l îndrum. dacă nu este unul care arde de dorinţa de a se exprima, nu mă apuc să-l luminez. dacă atunci când eu îi spun un lucru el nu e în stare să deducă alte trei, nu mai perseverez.
confucius

dragă prietene cititor,
încep a treia scrisoare cu câte ceva despre şcoala de la noi, afirmând mai întâi că ceea ce deosebeşte un om cultivat de unul grobian nu este nicidecum inteligenţa, ci accesul la educaţie şi la şcoală.

detaliind puţin, spun că dacă familia îţi dă primele apucături şi o minimă educaţie „socială”, datoria şcolii este de a desăvârşi această educaţie, dar nu în sensul comportamentului – format în cei 7 ani de-acasă – ci a înţelegerii lumii în care trăieşti. menirea şcolii nu e să pregătească mecanici şi tinichigii auto, cum spunea recent un matroz fără vocaţie, ci să scoată oameni care să ia decizii bune. adică să gândească. sau cum spunea einstein, şcoala ar trebui sa-si propună ca tânărul care pleacă de acolo să aibă o personalitate armonioasă, nu să fie un specialist.
e o banalitate, ştiu, dar de banalitatea asta le-a fost frică tuturor regimurilor politice – cu cât eşti mai ignorant, cu atât eşti mai uşor de condus (evident, nu întotdeauna) – ţara te vrea prost.

în fine, ceea ce vreau să spun e că la terminarea şcolii, tânărul ar trebui să ştie să scrie o scrisoare, să susţină o conversaţie, să privească un tablou, să citească o partitură, să aprecieze o carte. dar pentru asta e nevoie de dascăli, nu de oameni care să reproducă o programă sterilă, e nevoie de oameni deschişi, cu talent pedagogic şi dragoste pentru tineri, nu rataţi şi frustraţi perimaţi, dintre care ministra andronescu, de pildă, e cea dintâi.

iartă-mă, te rog, c-am început a discuta politică, însă din păcate imbecilitatea ei v-afectează pe voi, tineretul şcolar. bunăoară, se poate întâmpla ca un bacalaureat (absolvent de bacalaureat) să creadă că elevul dima dintr-a şaptea e o carte mare şi să n-aibă habar ce-i aia galaxie, big crunch, chakra, tarkovskian etc. (exemplele le-am luat din ultimul capitol al orbitorului, corpul de mircea cărtărescu).
aşa că: dacă ai un profesor de limba română bou, nici unui prieten nu-i place literatura, părinţii au în bibliotecă doar sandra brown şi paulo coehlo, atunci sunt şanse minime să descoperi cu adevărat literatura.
căci nu contează că citeşti carţi bune şi cărţi proaste, ci contează cum anume citeşti. dacă înveţi cum anume să citeşti – căci asta se învaţă, ca şi scrisul – va fi foarte uşor să alegi ce să citeşti de la un anument moment dat. adică să prinzi gustul literaturii.

bun. deci am hotărât că şcoala nu e de prea ajutor. poate nici familia sau cercul de prieteni. dar atunci ce e de ajutor? două lucuri:
1. voinţa
2. plăcerea
dacă nu le ai, lasă-te de citit. (poate şi de muncit, dar asta e o altă discuţie) căci primul element te va sprijini în construirea unei educaţii – îndrumare, efort –, al doilea, să savurezi ceea ce-ţi place în detrimentul a ceea ce nu.

iartă-mă din nou, iarăşi am vorbit mult şi n-am trecut la lucruri concrete. deci cum anume să-ţi faci educaţia livrescă şi cum să te bucuri de cărţile bune, imediat în scrisoarea următoare.

te îmbrăţişează livreşte, dragoş

*******************************************************

dragă prietene cititor,
ţi-am promis încă de la prima scrisoare că vom discuta despre cum să te fereşti de cărţile kitsch. iată că a venit momentul, mai ales că se apropie anul şcolar, din păcate, şi acesta cam kitsch.

dar ce e kitsch-ul?
n-aş vrea să-ncep cu niscaiva teorii de estetică, să-ţi povestesc despre ce spunea abraham moles că înseamnă kitsch-ul – măsluire, înşelare, impostură şi surogat -, ci vreau să trec la milan kundera care, în arta romanului, spunea de kitsch că înseamnă traducerea prostiei ideilor primite în limbajul frumuseţii şi a emoţiei. că a scrie kitsch înseamnă să scrii ceva care să placă cu orice preţ şi unui număr cât mai mare de cititori, să confirmi ceea ce toată lumea vrea s-audă, după principiul lui marx – oamenii determină producţia.

ei bine, ce cărţi sunt kitsch?
cele care nu sunt trecute prin exigenţele culturale sau măcar literare. cele facile, care te prind încă de la început şi o ţin aşa până la sfârşit, fără să te lase să te gândeşti, să meditezi, fără să-ţi spună altceva decât banalităţi şi „idei primite”.
e numele trandafirului kitsch? desigur, sub aparenţa erudiţiei şi a copleşitoarelor informaţii istorico-filozofico-semiotice, nu te alegi cu nimic în afara „emoţiei” detectivistice. borges însuşi, cât e el de borges, are şi el câteva povestiri kitsch. după mine, şi moartea la veneţia a lui thomas mann e de un kitsch total. nu mai zic de romanele contemporane, poliţiste, sefe, pentru copii, tineret care umplu azi librăriile, ce doză de kitsch au.

de ce apare kitsch-ul?
părerea mea e că apare din grabă şi superficialitate. ne-apucăm să scriem şi să edităm fără nici o exigenţă, în afara celei de-a produce mult şi eficient. fără zăbavă, fără muncă, fără cenzură. pentru popularitate, celebritate, bani.

ce putem face?
din păcate, şi eu, uneori, prefer să mă las dus de cărţi kitsch, facile, pe unele le categorisesc aici chiar carti excelente. pentru că toţi avem o predispoziţie pentru aşa ceva, şi nu ştiu dac-aş putea încadra noţiunea de kitsch în genuri de bine sau rău: el există, şi tot ce putem face e să-l atenuăm.

cum atenuăm kitsch-ul?
prin efortul creării unei educaţii literare, a unei sensibilităţi pentru valoare, mai ales la vârste mai fragede, cum e a ta. lectura susţinută a cărţilor care au făcut cultura lumii – nu doar occidentale – este unul dintre mijloace, „ochiul” critic este al doilea.

dar cum să ne ferim de kitsch înainte a ne pierde timpul citindu-l?
e cam greu:
1. primul semn e celebritatea. referinţele de pe coperta 4 neasumate şi ascunse după publicaţii celebre – best-seller internaţional, tipărit în milioane de exmplare, paralelele cu alte kitsch-uri etc. – sunt câteva semne.
2. al doilea semn e bârfa. dacă toată lumea – chiar şi cocălarii – vorbesc despre acea carte, e clar.
3. apoi este vorba de selecţia informaţiilor. păreri ale unor critici, ale unor scriitori, ale unor cititori cărora le-ai confirmat gustul literar, recomandările de încredere.
4. totuşi. dacă-ţi place o carte când eşti în librărie şi vrei s-o iei, ia-o! vezi tu dup-aceea. poate fi chiar kitsch. şi poate să-ţi placă. omul din greşeli învaţă :).

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: