jump to navigation

Gabriel Liiceanu 23 Iunie 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

Tatăl lui Hamlet, regele Danemarcei, moare în condiţii misterioase. Mama lui Hamlet, regina, se căsătoreşte cu noul rege, fratele regelui dispărut, şi continuă să fie regină.
Poporul vorbeşte, moartea neaşteptată a regelui nu pare să fie un lucru curat, căsătoria precipitată a reginei cu noul rege contrariază pesemne morala populară şi bunul-simţ. Dar lumea are nevoie de linişte, se intră într-o nouă ordine, curtenii sînt primii care dau aparenţa normalităţii, primii care acceptă noua stare de lucruri, primii care închid ochii, care validează minciuna şi crima. Lucrurile ar putea merge de acum înainte ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

Hamlet este singurul care nu acceptă această stare de lucruri. El este singurul care nu crede că ordinea lumii poate fi aşezată pe minciună şi crimă. El este singurul care nu vrea să închidă ochii, singurul care îşi pierde liniştea şi care, pierzînd-o, ameninţă să strice liniştea celorlalţi: a celor care sînt dispuşi să nu-şi pună întrebări sau care sînt dispuşi să găsească răspunsuri convenabile; a celor care sînt dispuşi să trăiască în răstălmăcire şi pe care nu-i tulbură taina sîngelui vărsat. El, cu întrebările lui scormonitoare, cu neliniştea lui, cu tristeţea şi doliul lui, irită, agasează, indispune. I se propune să uite, să se bucure, să studieze: să rămînă în spaţiul cărţilor lui, în spaţiul lipsei de primejdie al irealităţii. Hamlet nu ştie că din clipa în care se aşază în mijlocul lucrurilor, din clipa în care întreabă şi refuză să închidă ochii el pătrunde în spaţiulblestemat al politicului; în spaţiul în care crima şi minciuna se ţin lanţ, pentru a acoperi crima şi minciuna precedente.

Şi ce simple ar fi lucrurile fără Hamlet! Ce bine s-ar putea aranja ele! Acest intelectual nătărău care împiedică apele să se liniştească, care nu lasă noroiul crimei să se aşeze la fund! Acest student prost dispus, cu intoleranţa lui excesivă, care, în loc să-şi vadă de cărţile lui, îşi imaginează că poate schimba cursul lumii! Iată de ce se cuvine ca el să dispară de pe scenă. Cu mijloacele utilizate dintotdeauna pentru a-i elimina din scenă pe intelectualii nătărăi: prin sfatul demobilizator al falşilor prieteni, prin scenarii ticluite cu grijă (dar al căror deznodămînt rămîne întotdeauna imprevizibil), prin denigrare (este nebun), prin provocare (la un duel cu arme măsluite).

Hamlet este deci marele vinovat. Nu regele, care are pe conştiinţă crima, nu inerţia tîmpă a curtenilor sau participarea lor activă la scenariul minciunii. Ci Hamlet, răscolitorul lucrurilor, cel care refuză să închidă ochii, ba care, mai mult, vrea să pună adevărul sub ochii celorlalţi, să-1 indice, să-1 dezvăluie, să-1 pună în scenă, să-1 prezinte în public. Această publicitare a adevărului este vina lui Hamlet, această bruscare a conştiinţelor, această durere provocată priri dezvăluirea unei grozăvii.

„Fragila noastră democraţie” nu poate suporta aşa ceva. Să închidem, de aceea, ochii.

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: