jump to navigation

Valeriu Gafencu(1921 – 1952) – Sfântul Închisorilor din România 18 Iunie 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

   La data de 2 februarie 1952 le-a cerut colegilor de suferinţă să-i procure o lumânare, o cruciuliţă şi o cămaşă albă pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie. Cu o zi înainte de moarte, i-a spus lui Ioan Ianolide: „Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiaţi prieteni. Fă tu aşa fel încât să vină pe rând la mine, în linişte.„. A doua zi, pe 18 februarie, în jurul orelor 14:00-15:00, Valeriu Gafencu rosteşte ultimele sale cuvinte: Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul după care a decedat.

Să fii refugiat din Basarabia şi despărţit de familie, să fii condamnat pe motive politice la 25 ani închisoare la vârsta de 20 ani, să-ţi vezi sfârşitul vieţii pământeşti că se apropie după 11 ani de temniţă şi să poţi afirma că eşti un om fericit, pentru cei mai mulţi dintre noi pare cu neputinţă.

Aceasta se poate prin credinţă. Prin credinţă, suferinţa se transformă în bucurie. Viaţa lui Valeriu Gafencu ne arată aceasta.

     Revelaţia fericirii trăită de Valeriu in infernul închisorilor, este o lecţie din care noi, care trăim în libertate, să învăţăm că nu mai avem dreptul să ne plângem de nimic când fericirea este la îndemâna oricui – Iisus Hristos

Fragmente din scrisori trimise din închisoare celor dragi:

“Vreau să fiu sincer şi deschis, până în cele mai adânci fibre ale sufletului. Nu mi-am făcut niciodată iluzii, în ceea ce priveşte modul vostru de a privi viaţa, zbuciumul trăit în aceşti ultimi ani mai ales, pe mine.

Este de ajuns să vă gândiţi că am trăit aproape trei ani, zi de zi, încuiat toată ziua într-o celulă, înconjurat de patru ziduri, singur, cu o singură deschizătură, geamul, şi acela cu gratii. Ei bine, prin acea deschizătură, geamul, privirea mea nu se putea îndrepta decât intr-o singură direcţie: Sus, spre Cer. În această îndelungată perioadă, în care la plimbare nu puteam merge, decât o oră şi jumătate pe zi, n-am făcut nimic altceva, decât să mă rog, să meditez şi să citesc. Foarte arareori am putut vorbi cu cineva. Condiţiunile de viaţă materială în care am trăit, au fost dintre cele mai grele.

Cu primul pas pe care l-am făcut în viaţa de închisoare, mi-am pus întrebarea: „Pentru ce am fost eu închis?!”. Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit întotdeauna am fost privit ca fiind foarte bun, un exemplu de conduită onestă şi curată. Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieţii morale e mai scăzut, toată lumea, profesori, colegi şi mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viaţă curată, un tip de om nou, care se menţinea într-o viaţă morală, abstinentă, cu toată hotărârea şi dârzenia. Politicos şi corect în atitudine, elegant în ţinută, bun la studii, mi se dădeau întotdeauna, cele mai frumoase calificative. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr.

Ei bine, dacă aşa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniţă, singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea şi atâtea ispite? Şi am trăit cele mai mari frământări. Am citit mult, am meditat şi mai mult…m-am rugat. Ce este viaţa?

După mult zbucium, după multă durere trăită, paharul suferinţelor mi se umpluse, a venit o zi sfântă, în iunie 1943… Câteva ore-n şir, cu toată stăruinţa sufletului, îl rugasem pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Şi, deodată, în timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi, cu ochii uzi de lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce dar sufeream?!

Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea Iui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… O minune! Ce mare eşti Tu, Doamne! Mi-am văzut sufletul meu plin de păcate, rădăcina tuturor  păcatelor omeneşti am găsit-o în mine. Vai, atâtea păcate… Şi ochiul sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedea.

Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a aşezat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc cel mai mult şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine şi le-am mărturisit deschis: „Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit”‘.. Toţi au rămas uimiţi, înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă, unii m-au privit cu iubirea pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica, un singur om mi-a spus: „Meriţi să fii sărutat”! Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în perină şi… mi-am continuat plânsul… mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu.

          Ce este dar Viaţa? E un dar al lui Dumnezeu, dat nouă oamenilor, pentru a ne purifica sufletele de păcat şi a ne pregăti prin Hristos, pentru a primi viaţa veşnică, fericirea eternă.

Ce este omul?! O fiinţă creată din iubirea lui Dumnezeu, nemărginită, căruia i-a fost pusă în faţă fericirea şi moartea, lăsat fiind liber să aleagă. Dumnezeu îl îndeamnă mereu să aleagă fericirea prin smulgerea din păcat. Dar vrăjmaşul omului, diavolul îi suceşte mintea omului şi-i împietreşte inima, spre a-i pierde şi a-i nimici sufletul.

            Fiţi foarte atenţi. În viaţa socială oamenii se privesc şi se judecă nu după ce sunt ei în fond, ci după ce par ei în formă. Nu vă faceţi iluzii despre om. Iubiţi-l. Da! Iubiţi-l! Dar nu vă faceţi iluzii despre el, căci cine îşi face iluzii despre om suferă amar. Unul singur este desăvârşit! Unul singur este Bun! Unul singur este curat! Hristos -Dumnezeu. Oamenii, toţi sunt păcătoşi. Ne-a fost dat un dar sfânt, mărgăritar nepreţuit: Iubirea. Trăiţi iubirea.

Purtam în sufletul meu chipul unei fete, iubita mea, dar pe această fată niciodată n-am putut s-o întâlnesc întruchipată într-o făptură reală. Aşa încât, am rămas la modul meu de a trăi Iubirea. Revărsând-o în toate fiinţele, dar rămânând cu un gol în inimă, care se aştepta umplut.

La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă, a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nici o clipă. Am început să înfrunt suferinţele trupului şi, încet, încet, am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputinţa mea. Mi-am data seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume Ideală, eu însumi, eram un păcătos. Deci, mai întâi trebuia să devin eu, om curat, un om nou. Şi am început să mă lupt cu răul din mine. Încet, încet, a coborât în mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea, în suferinţă.

Toţi umblăm după fericire. Toţi o dorim, toţi o căutăm. Intru direct în intimitatea sufletelor voastre. Căutaţi fericirea în sufletele voastre. Nu o căutaţi în afara voastră. Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte, decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde Sălăşluieşte Domnul Iubirii, Hristos. Dacă veţi aştepta fericirea din afara voastră, veţi trăi decepţii peste decepţii şi niciodată nu o veţi atinge. Să vă spun atât: Căutaţi Iubirea şi trăiţi-o cu multă smerenie.

Cât sunt de fericit. Sufletul meu nu poate să exprime în cuvinte ceea ce simte. Să fii pătruns de conştiinţa nimicniciei tale ca om – în faţa lui Dumnezeu – şi să te ridici prin puterea credinţei şi a iubirii pe culmile cele mai înalte ale Idealului! Aşa păşesc în al douâzecişipatrulea an al vieţii mele. Cu credinţa în Dumnezeu şi cu dragoste nesfârşită pentru voi toţi ai mei, pentru tot neamul românesc, pentru cei buni şi cei răi, pentru cei drepţi şi pentru cei păcătoşi. Rog pe Atotputernicul Dumnezeu să mă ajute.“

Richard Wurmbrand :„Am văzut în închisorile comuniste credincioşi creştini cu lanţuri la picioare în greutate de 50 de livre„…torturaţi cu vătraie înroşite în foc, oameni cărora li s-a vărsat pe gât, cu forţa, o lingură plină cu sare, şi ţinuţi apoi fără apă, murind de foame, suferind de ger, dar rugându-se cu fervoare pentru comunişti. Din punct de vedere strict omenesc este ceva inexplicabil! Aceasta este însă iubirea lui Hristos revărsată în inimile noastre”

 

În 1951, atât Valeriu, cât şi pastorul Wurmbrand se aflau în infirmeria penitenciarului Târgu Ocna, bolnavi de tuberculoză, aproape de moarte. Deşi pentru deţinuţi medicamentele erau aproape imposibil de obţinut, cineva din grupul lui Valeriu a reuşit să obţină câte ceva într-un pachet din partea familiei. Cu sănătatea îmbunătăţită, acesta le-a dat lui Valeriu care era pe moarte, iar Valeriu le-a oferit în secret pastorului Wurmbrand. Rezultatul a fost că Richard Wurmbrand a supravieţuit, iar Valeriu Gafencu a murit,

Ion Ianolide, cel mai apropiat prieten al lui Valeriu Gafencu, a scris în 1963 textul pe care îl reproducem (cateva fragmente)  în continuare. În el auzim un ecou al spiritului şi experienţei lui Valeriu. (Ion Ianolide a murit în 1985):

„18 februarie 1983

Sunt în vârstă de 64 de ani. Din 1941 până în 1964 am fost în închisoare, torturat şi batjocorit – mai întâi sub dictatura lui Antonescu, apoi sub cea comunistă….

L-am mărturisit pe Hristos întreaga mea viaţă, iar în 1944 m-am închinat cu totul Lui. M-am confruntat mereu cu materialismul, fie el burghez, fie comunist. Am comparat şi confruntat credinţa creştină cu islamul, budismul, confucianismul şi, fireşte, cu iudaismul talmudic. Am comparat Ortodoxia cu Romano-Catolicismul, Protestantismul şi neo-Protestantismul. Am dat o luptă mare cu ateismul…

Aproximativ 5 ani de zile m-am aflat în izolare totală, înfometat şi dezbrăcat. Mai mult de 15 ani am stat în încăperi comune -unele mai mici, altele mai mari; am trăit acolo, zi şi noapte, silit, ca şi toţi ceilalţi, să folosesc „ tineta „pentru necesităţile fizice (un fel de hârdău). Uneori eram îngrămădiţi opt deţinuţi într-o celulă de 61/2 picioare pătrate, dormind câte doi, trei sau patru într-un pat. Trupurile şi sufletele ni se frecau unele de altele în fiecare clipă. Teroarea exercitată de gardieni, foamea, frigul şi bolile păreau de-a dreptul suportabile în comparaţie cu oroarea care se instala între oameni diferiţi, disperaţi şi adeseori decăzuţi, descompuşi.. Am fost la munci agricole timp de doi ani. Era o muncă de sclav, iar noi eram înfometaţi şi dezbrăcaţi. Lucram în vii şi grădini de legume, dar muream de foame, pentru că ne era strict interzis să gustăm un pic din fructe sau zarzavaturi. Timp de peste 20 de ani mi-a fost mereu foame şi adeseori eram distrofic din cauza malnutriţiei. Mi-a fost frig în toţi anii aceia de închisoare. Am fost bătut, chinuit şi torturat ani de zile, pentru distrugerea rezistenţei fizice şi psihice

Astăzi se împlinesc 31 de ani de când a murit Valeriu. M-am dus la Biserică ca să mă spovedesc. Duminică mă voi împărtăşi. In ziua aceasta am aflat zidită în fiinţa mea sfinţenia, aşa fel încât nimic să nu mă mai poată despărţi de ea. Este cea mai fericită zi din viaţa mea, deşi în ziua aceasta a murit cel mai de preţ om pe care l-am cunoscut vreodată. El este cel care, în ziua aceasta, mi-a transmis fericita şi binecuvântata stare care m-a însoţit întreaga viaţă. Am fost atât de fericit, încât am dorit viaţa veşnică mai mult decât plinătatea spirituală pe care am simţit-o atunci, în ziua aceea. Am fost, şi fireşte şi, Valeriu a fost, perfect lucid, normal şi conştient de toate cele ce se petreceau. El era plin de Har. În el se afla Hristos şi am putut să fiu şi eu părtaş la starea lui binecuvântată de sfinţenie. ÎI umplea desăvârşit o stare de intensitate spirituală. Veşnicia se făcea văzută în timp, în clipă. Fericirea izvora din însăşi suferinţa. Totul era scăldat într-o lumină nepământească. Sufletul îmi era plin de pace. Trupul era lumină. Sub picioare simţeam ceva ca un câmp energetic, un fel de vibraţie care mă ţinea legat de pământ. De fericire — am plâns. Am putut vedea în duh: am văzut cerurile deschizându-se în adâncimea de nemăsurat a ochilor lui Valeriu. Am simţit Duhul Sfânt care lucra şi vorbea prin el. In slăbiciunea şi epuizarea lui fizică am simţit Puterea Dumnezeiască a unui alt plan al existenţei. M-am gândit că sunt în „cer”. Mă gândeam şi la faptul că sunt aproape de Iisus Hristos, pentru că Iisus Hristos se afla în Valeriu. Credinţa lui Valeriu îmi dădea şi mie tărie. Chemarea mântuitoare a omului care murise a dat aripi spovedaniei mele. Iubirea lui Valeriu m-a supus desăvârşit iubirii lui Hristos. Ştiu şi simt că Valeriu mă însoţeşte şi mă ajută în toată lucrarea de a discerne cele două „lumi” în care trăim şi care, în planul divin, se află într-o perfectă unitate.

Trăiesc singur, izolat, tăcut. Văd dezastrul spiritual, politic, economic şi militar în care se găseşte lumea şi nu cred că ar putea fi evitat. Lumea va suferi de pe urma erorilor ei de orientare mereu, până în momentul în care îşi va deschide mintea spre a primi adevărurile lui Dumnezeu, ca să aibă Credinţa mărturisirii autentice. Doresc să-mi fac deplin datoria. Ştim că lumea este cuprinsă în planul dumnezeiesc de mântuire. Cred. Iubesc. Nădăjduiesc. Astăzi, întocmai ca acum treizeci şi unu de ani, mă simt strâns aproape de Valeriu şi, împreună cu el, strâns aproape de Domnul nostru Iisus Hristos”. (The Orthodox Word nr. 224-225/2002)

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: