jump to navigation

Acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga 10 Iunie 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

Trebuie să vă spun că eu trăiesc în permanenţă cu un sentiment de frustrare. Lumea se amuză când spun asta, dar eu mă simt o ratată. Cariera mea trebuia să fie una muzicală. În clipa în care, la 17 ani, m-am îmbolnavit de tuberculoză şi mi s-a spus că trei ani nu mai am voie să cânt, nici la pian, nici la vioară, a fost o prăbuşire, care, fireşte, la acea vârstă, mi s-a părut o catastrofă. Fatalmente, a trebuit să merg pe altă cale. Şi am ales calea de jurist, a tatei, şi cea de filolog, a mamei. Şi aşa am intrat, mai mult sau mai puţin cu voia mea, dar sigur cu voia lui Dumnezeu, în acest câmp al „formaţiei sufletelor“, cum îi spun. Fiindcă mie îmi părea esenţial nu să înşir nişte date şi gânduri în faţa studenţilor, ci să încerc să comunic cu ei, nu numai omeneşte, dar şi spiritual. Şi cultural, pentru că doream să fac din ei oameni cultivaţi, să le dau cât mai multe surse de incitaţie la lectură şi la arte în general.

*

Pentru mine însă, important era, la început, să driblez noua doctrină care încerca să se încuibe la noi… marxismul, dublat, fireşte, de ateism. Am intrat în facultate într-o vreme amarnică… Eminescu era făcut socialist, toată cultura românească se transforma într-o cultură pre-comunistă. La seminarii faceam contrariul a ceea ce se făcea la cursuri. Studenţii au simţit imediat asta, omul tânar întelege repede aceste lucruri, şi atunci toţi veneau la mine. Am început cu Eminescu, fiindcă el era ţinta tuturor. Încercam să-l arăt în lumina adevarată, cât se putea, fiindcă eram controlaţi. Am făcut tot felul de acrobaţii, de interpretări de text, ca să ajungem indirect la adevăr; acestea s-au spus cu jumătate de gură. Asta a fost o etapă. Dupa ’65, am scăpat de chinga sovietică, lucrurile mergeau mai uşor. În timpul acela, George Călinescu nu mai era la catedră, rămăsese la Institut, dar mai venea la facultate. Îmi amintesc că într-o zi venise la un curs de-al meu. Nu pot să vă spun ce emoţii am avut. Eram şi foarte tânără. Inchipuiţi-vă să-l ai pe Călinescu în amfiteatru… A intrat şi mi-a zis: „Ei, Zoe, haide, să te aud!“. Aveam un curs despre Gherea. De fapt, nici nu făceam despre Gherea, ci despre Maiorescu. Făcând o paralelă între cei doi, aveam grijă să iasă Maiorescu deasupra. Când am terminat cursul, Călinescu m-a îmbrăţişat şi mi-a spus „foarte bine!“. A fost impresionat, pentru că făceam ceea ce încercase şi el să facă. Să ne strecurăm pe sub o doctrină străină de noi.

Apoi, am intrat într-o etapă cu destulă libertate de mişcare, cu referire la culturi străine. Între timp, Tudor Vianu m-a adus la catedra de literatură comparativă, eu fiind specialistă în engleză şi germană. Tudor Vianu a fost foarte bun prieten cu tatăl meu şi mă cunoştea de când eram mică. Şi în acest mod am putut să-mi exprim punctele de vedere aşa cum am dorit, cu foarte puţine concesii. Şi am ajuns să fac literatură comparată a popoarelor orientale. După ce le-am prezentat cărţile sfinte ale indienilor, am ajuns la evrei, dorind să-i îndrept spre Biblie, care era prima carte în bibliografia pe care le-o dădeam studenţilor. Veneau la cursurile mele şi teologi. Atunci, speriat că îl bag la puşcărie, a venit la mine secretarul de organizaţie pe universitate. I-am spus: „Măi copile, spune şi tu că e prima şi cea mai mare carte a lumii. Şi nu se poate face carte fără ea, că ne facem de râs dacă o scoatem din bibliografie.” Când a auzit asta, a tăcut din gură. Aşa am facut „formaţie de suflete“, nu numai de minţi. Am făcut carte cu ei, dar le-am trezit şi sentimentul religios. Îmi amintesc de un preot care mi-a spus „vă sunt recunoscător! Toată viaţa mea am încercat să o conving pe fiica mea să citească psalmi, iar dumneavoastră aţi reuşit acest lucru numai după un curs!“.

*

Modelul meu absolut a fost Tudor Vianu. Eleganţa lui omenească… E adevărat, olimpianismul lui era rece sau părea rece. Profesorul părea distant, nu puteai să ţi-l repre-zinţi decât la catedră. Cu o seriozitate maximă, el oficial… Pentru el, cultura era sacră. Meseria de profesor era pentru el un sacerdoţiu.

E adevarat că studenţii erau mult mai atraşi de cursurile lui Călinescu, pentru că la el era spectacol. Avea o alură uşor histrionică, el juca. Nu ştiai dacă vorbeşte serios sau în dodii, tocmai pentru că nu putea spune adevărurile în mod direct, în acea perioadă. Tudor Vianu şi George Călinescu au fost, în acele vremuri, stelele Universităţii.

*

Nenorocirea e că actuala elită, generaţia de 30-40 de ani, nu ştiu din ce motive, vrea să ignore sau, în orice caz, să minimalizeze valorile trecutului. Şi au început cu Eminescu, ceea ce, pentru mine, este o durere infinită. Când Maiorescu, Iorga, Călinescu, Vianu, Noica – toată crema in-telectualităţii româneşti – au văzut în Eminescu o concentrare a genialităţii româneşti, şi nu numai în literatură, vin nişte juni care îl denigrează. Am văzut un articol cu titlul „Eminescu, idiotul naţional“. Cred că această atitudine vine ori din necunoaştere – nu ştiu câţi au citit toate cele 16 vo-lume ale operei eminesciene – ori din orgoliu personal. Am impresia că, în momentul de faţă, fiecare scriitoraş crede că este geniu. Ori sunt complexaţi, ori ignoranţi. Mă întreb ce se va întâmpla cu copiii acestei generaţii, ce vor şti ei… vor afla de la aceştia că „Eminescu a fost un zero“? Ei nu mai au punctele de reper care să le permită să-i reconstituie ima-ginea adevărată.

În urmă cu un an, am susţinut o prelegere în care am vorbit şi despre Eminescu. Ceea ce le-am spus tinerilor de acolo a stârnit în ei o stare de spirit specială. Când am terminat, baieţii din ultimele clase de liceu plângeau şi veneau să mă sărute… Erau fericiţi că l-am reevaluat pe Eminescu. În conferinţele religioase, întotdeauna vorbesc despre Eminescu, mai ales că el a fost un exemplu de zbatere între credinţă şi necredinţă, la sfârşit revenind la credinţă. Noi umblăm după modele străine, spre nişte zone care nu au nimic de-a face cu noi din punct de vedere structural. Nici ontologic. Ne ploconim la modele din afară, de unde am adus drogurile, dezbrăcările, căsătoriile între lesbiene, între homosexuali, toate smintelile acestea… Dar în fiecare om există şi intuiţia adevărului. Tinerii asteaptă să li se confirme intuiţiile. Iar eu le-am confirmat intuiţia şi au fost fericiţi, pentru că nimeni nu le-a vorbit aşa, nu le-a spus lucrurile acestea.

*

Biblioteca este singura mea bogăţie. Sunt cărţi cumpărate de mine, iar multe sunt moştenite de la cumna-tul meu, doctorul Buşulenga, care era un om admirabil. Biblioteca este singurul loc la care mă gândesc din când în când. Sper ca Domnul să-mi dea timp să retrăiesc cu pocăinţă fiecare din etapele vieţii mele. Până la urmă asta e căinţa. Când trecem dincolo, întâi ne judecăm noi.

*

În ultima vreme citesc numai teologie. Dacă aş fi fost cu zece ani mai tânără, aş fi studiat Facultatea de Teologie, deşi poate din cărţi înveţi mai mult decât din spusele profesorilor. Raiul e împărăţia Domnului. E viaţa în spaţiul nevăzut. Se spune „Făcătorul Cerului şi al Pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor“. Întoarcerea noastră acolo se întâmplă, dacă, evident, am dus o viaţa conform cu învăţăturile Mântuitorului. Zonele acestei Împărăţii sunt numeroase. Cei cu păcate se duc jos, la subpământeni, în vreme ce drepţii şi sfinţii trăiesc în slava lui Dumnezeu. Ce înseamnă asta? În zona luminii necreate, acea lumină fantastică pe care noi nu o putem vedea. Raiul este această trăire în veşnică bucurie, privire a luminii slavei.

Noi însă trebuie să avem puterea să ne judecăm. Da, să avem această putere şi abia apoi să ne înfăţişăm Mântuitorului, care ne va judeca şi pe urmă ni se arată locul unde vom fi trimişi.

*

Eu am nişte aprehensiuni în legătură cu soarta noastră viitoare destul de apropiată. Foarte multă lume spune că sunt bigotă sau că am o viziune care nu mai corespunde dezvoltării ştiinţifice şi tehnice contemporane. Această dezvoltare ne-a adus aici fiindcă ştiinţa s-a prelungit în tehnică. Ştiinţa este pozitivă, dar tehnica devine dăunătoare. Descoperirea ştiinţifică este un câstig enorm, în timp ce derivaţiile tehnice pot deveni nocive. Toate lucrurile astea, clonările, fertilizările în vitro sunt nişte monstruozităţi. Copii cu mame bătrâne, la 67 de ani… În felul acesta se loveşte nu numai în spirit. Descoperirea ştiinţifică este urmarea unei inspiraţii divine. Lucrurile tehnice, nocive, vin de pe urma mititeilor încornorati. De ce cred asta? Mântuitorul spunea despre semnele care o să preceadă finalul: vor fi semne cosmice, în stele, în lumină, vor fi cutremure îngrozitoare, vor muri oameni de furia valurilor. Şi mă uit la ce se petrece în lume. Păcatele ne covârşesc şi nu ne mai poate apăra nici Iisus. Ce se spune în Scripturi este adevărul. Un om de ştiinţă spunea că, după nenorocirea din Asia, axa lumii s-a schimbat. Mă tem că suntem în preajma sfârşitului. Am uitat verticala, ne-am întins pe orizontala profitului, ne-am năclăit în mocirla materiei. Spiritul nu mai este în noi. Suntem numai o poftă a trupului… Sau a banului… De aceea românul spune că „banul e ochiul dracului“. E o veche zicală şi e adevărată. Te dezumanizează. Sunt atât de îndurerată de spectacolul contemporan, încât greu mă pot despătimi, privind cu indiferenţă împrejur. Mă uit la oameni cu dragoste, dar văd mulţi oameni lipsiţi de milă, cei care au maşini de miliarde şi pe care le schimba frecvent, dar nu ar da un leu săracilor… Sau pentru refacerea unei biblioteci, a unei case memoriale, a unei biserici… Iar asta înseamnă să-ţi pierzi sufletul, a pierde iubirea pentru aproapele tău, pentru tot ceea ce este creaţie, spirit. Peste tot auzi manele… nişte orori. Apoi lipsa de cuviinţă; noi eram un popor cuviincios, iar acest cuvânt a dispărut din vocabularul nostru. Există în noi acest impuls de vulgarizare, de injosire. Suntem cufundati în mlaştina materiei. Avem ce merităm, din toate punctele de vedere.

*

Daunele intelectuale, morale, spirituale care se trag din Internet sunt extrem de numeroase şi periculoase. Noi vrem să ne substituim într-un chip făcut cu bună ştiinţă. Ne despărţim de cuvântul scris, de cartea „Lectura pe Internet”: Ce-i asta? Rămânem oameni ai galaxiei Gutenberg sau nu? Eu rămân un om al civilizaţiei Gutenberg, şi nu al televizorului şi a tot ce este legat de aceste mijloace. Internetul devine dăunator. Cuvântul este cel care rămâne şi nu imaginea care fuge, aceasta este răvăşitoare de minte în vreme ce cuvântul fixează. Cuvântul este Logos – şi suntem într-o lume a spiritului – în timp ce aceste mărunţişuri ne îndepărtează de ceea ce a fost aşezarea minţii noastre de până acum. Nimeni nu va mai fi om cultivat dacă devenim oameni ai civilizaţiei televiziunii. Televizorul este o descoperire excepţională, dar care poate deveni un pericol general uman pentru cei care nu mai fac altceva decât să se uite la televizor.

Astăzi, noi luptăm împotriva Logosului. A părăsi cartea, ceea ce este statornic în viaţa noastră, esenţial, a părăsi cuvântul înseamnă că ne risipim, ne irosim facultăţile intelectuale, iar spiritul nu mai are cu ce se hrăni. Fiindcă în clipa în care intrăm în această nebunie uitam şi rugăciunea. Nu ne mai putem strânge mintea în rugaciune atâta vreme cât eşti năucit de imagini, de televiziune. Şi atunci, ce alegem?! Cei credincioşi poate nu au aflat ce deosebire există între cele două lumi – a cuvântului şi a imaginii. Cuvântul e statornic, creator. Imaginea e răvăşitoare, înşelătoare, trece, iar pentru suflet nu rămâne nimic. Şi aşteptam sfârşitul. Din nefericire, cred că gândesc adevărat. Gândesc logic, într-o viziune escatologică, dar sănătoasă. Pentru că ştiu ce înseamnă un final dezastruos şi ştiu ce ar însemna pentru fiecare dintre noi un sfârşit luminos la capătul unei vieţi bine întocmite şi înţelept conduse.

*

Nu se poate trăi fără modele. Tinerii sunt total debusolaţi. Nu vedeţi că toate datele sociologice relevă faptul că sunt tot mai debusolaţi? Au totuşi credinţa în Dumnezeu şi au nevoie de valori. De unde să le ia, dacă nu există acele persoane care să le deschidă drumul către valori şi dacă ei aud că tot ceea ce considerăm noi, bătrânii, valori, nu sunt valori, sunt non-valori? Atunci în mintea lor se face o confuzie absolut dramatică, uneori.

*

Am sentimentul că familia nu mai are coeziunea pe care o avea odată. Nu mai e legată de acea caldură, de acel fluid insesizabil care unea membrii unei comunităţi familiale. Şcoala ar trebui, părinţii pot să infuzeze foarte bine credinţa, presupunând că ei nu au cultură. Dacă părinţii ar fi intelectuali…

Chiar dacă unii nu s-au născut cu biblioteca în casă, nici nu au fost educaţi să se ducă spre bibliotecă.

*

Astăzi este o perioadă critică. Dacă lucrurile ar merge pe un făgaş istoric normal, ar veni, după acţiune, reacţiunea şi invers. S-ar linişti lucrurile şi s-ar aşeza. S-ar reconstitui un fel de atitudine respectuoasă faţă de un trecut pe care, în general, îl contestam, pentru că, de regulă, se contestă trecutul în versiunea „new-age“, pe care foarte mulţi au adoptat-o fără să ştie despre ce e vorba. Dacă nu ne-am reveni, atunci şansele de degradare ar fi din ce în ce mai mari. Marea masă a concetăţenilor noştri trăieşte totuşi într-o perioadă de lipsa de valori. Eu mă gândesc la muzică. Nu mă gândesc la muzica mare, muzica cultă, care şi ea suferă pentru că nu mai este aşa de preţuită – nu se mai bate lumea pe concertele de la Filarmonică sau de la Sala Radio, iar marii solişti nu mai sunt aşa de preţuiţi ca pe vremuri. În schimb, vine Michael Jackson şi mii de puşti se omoară pe arene. La întrebarea care mi s-a pus: „ne mai putem întoarce?” e foarte greu de răspuns. E foarte greu să te întorci înapoi de la manele la J.S. Bach.

*

Cine ne poate scoate din această letargie, dacă nu modelele? Am impresia că naţiunea aceasta vrea să fie neapărat ca altcineva. Vrem că acolo“. Fiecare „acolo” este acolo, nu aici. Avem şi noi „aici“-ul nostru, dar cum să le scoţi din cap asta? E foarte complicat! Ce e al lor, e al lor şi ce e al nostru e al nostru. Noi abolim trecutul, abolim rădăcinile. Procesul este foarte insidios şi poate prinde. Văd ceva la vecin şi vreau să fiu ca el. Dar eu am trecutul meu, am determinările mele interioare şi nu pot să fiu ca el, pentru că el are alte motivaţii, alte condiţionări. Nişte oameni foarte cultivaţi şi neimplicaţi politic ar putea face aceasta. E foarte greu însă! Dupa 12 ani încă nu se poate pune problema. Peste 20-30 ani, când lumea va fi înţeles ce înseamnă democraţie…

*

Pentru omul de rând, libertatea înseamnă a ieşi cu bâta la drum. Pentru omul superior, libertatea nu e decât interioară, ceea ce e un adevăr trist. În general, adevărurile sunt cam triste şi de aceea lumea nu le iubeşte.

*

Nu ştiu la ce scară s-au produs fenomenele acestea „de împrumut“. La noi, să zicem, perioada paşoptiştilor şi imediat postpaşoptistă – deşi nu se compară ca scară – a fost o astfel de perioadă în care se urmăreau modele străine cu pasiune. Se adoptau fără nici un fel de rigoare critică instituţii, cărţi, mod de viaţă. Este ceea ce numea Maiorescu „formele fără fond“. Maiorescu a avut curajul şi a înfruntat public, fiindcă nu risca politic decât să-l beştelească liberalii. „Timpul” lui Eminescu era citit zilnic de C.A. Rosetti, care era duşmanul de moarte al conservatorilor, cei care păstrau esenţele, nucleele puternice de tradiţie. Sigur că a fost un fenomen de tranzitie şi ca atare pasager. Dar şansa care a fost? Că Maiorescu i-a avut langă el şi i-a lansat pe Eminescu, Caragiale, pe Creangă, pe Slavici. Adică a oferit nişte modele de autenticitate culturală. Când va veni şi la noi acel Maiorescu care să nu fie ameninţat de toate partidele politice? Vă daţi seama cum ar fi atacat, insultat un Maiorescu astăzi şi mai ales de câte partide? Esenţial ar fi ca el să aibă în jurul lui o pleiadă de oameni de cultură şi mai cu seamă de creatori.

*

Slavă Domnului, românu-i foarte talentat, dar nu trebuie să-i zăpăceşti zilnic minţile cu sminteli ca să nu-şi părăsească matca lui proprie, izvorâtă din nişte rădăcini, dintr-o istorie a spiritului, a intelectului, a creativităţii însăşi. Dacă nu-i pui în faţă modelele autentice, el ce poate să înţeleagă şi să facă? Am găsit o foarte frumoasă definiţie a artei postmoderniste: artă care înfăţişează viaţa şi arta în cioburi. Excelent! Totul este fragmentat, totul este sfâşiat, totul este vulgarizat, din nenorocire, degradat sub aspect al formei. Mă gândesc la limba română, care a ajuns unde a ajuns. Este una dintre marile mele dureri. Se vorbeşte, astăzi, execrabil! Este catastrofal ceea ce se întamplă. Avea Odobescu o vorbă despre limba românească – o „limbă spornică şi vârtoasă“, adică o limbă bogată şi cu impact. Foarte frumos spus. Impact asupra minţii şi asupra inimii. Or, impactul lingvistic astăzi este zero. Se poate vorbi, se poate trăncăni la nesfârşit, dar fără nici un efect.

*

Eu sunt bătrână şi cu atât mai mult, apropiindu-mă de sfârşit, socotesc lucrurile acestea ca pe cele mai mari bucurii: bucuriile spirituale, de natură spirituală. O participare la o liturghie extraordinară, la o rugăciune extraordinară. Acestea sunt, după părerea mea, cele mai mari bucurii. Dupa aceea, bucuriile muzicii. Acolo este centrul vieţii mele. O audiţie extraordinară era o stare de beatitudine aproape ca ora de rugăciune, fiindcă muzica este cel mai direct drum către Dumnezeu.

Per total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine…

Când eram copil, eram foarte timidă. După părerea mea eram ăi foarte cuminte. Mă socoteam puţin nedreptaţită. În jurul meu erau copii foarte frumoşi (verişoarele mele) care-mi dădeau complexe încă de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scăpat însă nici până azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public, nu m-am vindecat. În întreaga mea carieră universitară făceam puls peste 90 la fiecare curs şi la fiecare seminar, ori de câte ori le vorbeam studenţilor. Şi aveam pâna la şase ore pe zi. Eram încleştată, crispată, de fiecare dată. Pe măsură ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, aceastăp stare se risipea.

Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut însa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele…

Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin înca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Il caut pe Dumnezeu… Cei care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit.

Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel, n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati… Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza.

Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta… Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste… Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi.

Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi – D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi – totul este faramitat – mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers – ne diseminam, ne risipim…

Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach?

De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la români, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau – nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum “cuviinta”, cuvantul acesta, a disparut din dictionar…

Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. “Trupul este cortul lui Dumnezeu”, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima. Fiorul primei întalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar…

Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.

Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba…

Moartea pentru mine inseamna eliberarea de acest trup. Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mantuitorul stie…

Pentru mine, timpul n-a curs, nu l-am simţit. Viaţa mea a fost atât de activă şi atât de plină încât un an în plus sau în minus nu s-a făcut simţit cu efecte fizice, intelectuale sau de interes duhovnicesc evidente. Poate am evoluat din punct de vedere spiritual fără să-mi dau seama, dar propriu-zis n-am simţit curgerea timpului. Pentru mine, aceşti 84 de ani au fost un fel de dar ceresc pentru ca eu să înţeleg mai multe lucruri pe care tinereţea, poate, nu le înţelege iar maturitatea le ignoră vrut sau nevrut. Am avut şansa să ajung pănă aici şi să privesc cu bucurie, dar şi cu tristeţe. Vârsta asta lungă mi-a fost de folos pentru comprehensiunea unei deveniri. Ne aflăm într-un moment de gravă înţelegere a sensului vieţii. Fiecare nu priveşte la cel de alături, nu îl interesează decât lucrurile materiale, iar restul este uitat.

Fiecare an care mi se dădea îl socoteam ca un dar în plus de la Dumnezeu. Socoteam în tinereţe că am să trăiesc cam 60 de ani, n-am să ajung până la 70. Am avut întotdea-una obsesia morţii iminente. Cu fiecare an care trecea încercam să adaug ceva la mine, la persoana interioară, căci persoana exterioară nu mă interesa. Când eram în viaţa publică, fiecare an însemna încă o posibilitate de a răspândi cultura, de a forma cultura, de a răspandi ceva din traseul fiinţei mele. Astăzi, copilul nu mai găseşte în cel din faţă un model, o ima-gine care să-l marcheze pentru întreaga viaţă. Când eram la Facultate, Iosif Sava îmi ura la televizor: «La mulţi ani“, iar colegii îmi făceau tot felul de plăceri intelectuale. Ei bine, bătrâneţea mai toceşte reacţiile de bucurie, mai cu seamă că îţi dai seama că fiziceşte slăbeşti. Trăiesc din amintiri şi încerc cât pot să mai fac ceva. Anul trecut mi-a apărut o carte de portrete. Anul acesta îmi doresc să fac volumul II, unde vor intra cei care nu au intrat. Bătrâneţea nu este o povară. Pentru mine nu există moarte, există «trecere dincolo».

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: