jump to navigation

Gustave Le Bon 6 Iunie 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

„In sensul obişnuit al termenului, mulţimea reprezintă o reuniune de indivizi oarecare, indiferent de naţionalitate, profesie sau sex, oricare ar fi întîmplările care îi adună la un loc.

Din punct de vedere psihologic, expresia mulţime are o cu totul altă semnificaţie. în anumite împrejurări date, şi numai în aceste împrejurări, o aglomerare de
oameni posedă caracteristici noi, diferite de acelea ale fiecărui individ ce intră în componenţa ei. Personalitatea conştientă dispare, sentimentele şi ideile tuturor sînt orientate în una şi aceeaşi direcţie. Se formează un suflet colectiv, fără îndoială tranzitoriu, dar care prezintă trăsături foarte distincte. Colectivitatea devine atunci ceea ce, în absenţa unei expresii mai bune, o voi numi o mulţime organizată sau, dacă preferaţi, o mulţime psihologică. Ea formează o singură fiinţă şi se supune legii unităţii mentale a mulţimilor.

Faptul că mulţi indivizi se găsesc accidental unul lîngă altul nu le conferă caracteristicile unei mulţimi organizate. O mie de indivizi reuniţi din întîmplare într-o piaţă publică, fără nici un scop bine determinat, nu constituie nicidecum o mulţime psihologică.

Pentru a dobîndi caracteristicile speciale ale acesteia, este necesară influenţa anumitor excitanţi, cărora va trebui să le determinăm natura.

Estomparea personalităţii conştiente şi orientarea senti¬mentelor şi gindurilor în acelaşi sens, primele trăsături ale mulţimii pe cale de a se organiza, nu implică întotdeauna prezenţa simultană a mai multor indivizi în acelaşi punct. Mii de indivizi izolaţi pot la un moment dat, sub influenţa anumitor emoţii violente,
bunăoară un mare eveniment naţional, să dobîndească trăsăturile unei mulţimi psihologice. O întîmplare oarecare reunindu-i, va fi suficient atunci pantru ca
purtarea lor să îmbrace de îndată forma specifică actelor mulţimii. La anumite ore ale istoriei, o semiduzină de oameni pot să constituie o mulţime psihologică, pe
cînd sute de indivizi reuniţi accidental nu vor putea s-o constituie. Pe de altă parte, un întreg popor, fără a exista o aglomerare vizibilă, devine uneori mulţime
sub acţiunea cutărei sau cutărei influenţe.”

5. Instruirea şi educaţia

Printre ideile dominante de prim rang ale timpului nostru se află şi următoarea: instruirea are drept rezultat cert perfecţionarea oamenilor şi chiar egalitatea lor.
Prin simpla repetare, aserţiunea aceasta a sfîrşit prin a deveni una din dogmele cele mai de nezdruncinat ale democraţiei. De fapt ar fi greu să abordăm acum această dogmă, aşa cum odinioară era greu să te atingi de acelea ale bisericii. Dacă apropiem profundele disensiuni religioase şi politice care desbină diversele regiuni ale Franţei şi care sînt îndeosebi o problemă de rasă, de tendinţele separatiste manifestate în perioada Revoluţiei şi conturate din nou spre sfîrşitul războiului franco-german, vedem că rasele diferite care subzistă pe solul nostru sînt cu totul departe de a fi fuzionat. Centralizarea energică a Revoluţiei şi crearea de departamente artificiale destinate să amestece vechile provincii a fost, desigur, opera sa cea mai utilă. Dacă descentralizarea de care vorbesc atîta astăzi spiritele neprevăzătoare ar putea fi creată, ea ar duce fără întîrziere la cele mai sîngeroase discordii.
A nu recunoaşte lucrul acesta, este a uita cu totul istoria noastră.

Dar asupra acestui punct, ca şi asupra a multe altele,, ideile democratice se găsesc în profund dezacord cu datele psihologiei şi ale experienţei.  Cîţiva filosofi eminenţi, îndeosebi Herbert Spencer, nu au avut dificultăţi prea mari ca să arate că instruirea nu-l face pe om nici mai moral, nici mai fericit, că ea nu-i schimbă instinctele şi pasiunile ereditare şi că, rău canalizată, poate deveni mai mult primejdioasă decît utilă. Statisticienii au confirmat aceste vederi
spunîndu-ne că criminalitatea creşte o dată cu generalizarea instruirii, sau cel puţin o dată cu generalizarea unei anumite instruiri ; că cei mai răi duşmani ai
societăţii, anarhiştii, se recrutează adesea dintre laureaţii şcolilor.  Un magistrat distins, d. Adolphe Guillot, făcea observaţia că actualmente există
3000 de criminali, faţă de 1 000 de analfabeţi şi că, în 50 de ani, criminalitatea a crescut de la 227 la 100 000 de locuitori la 552, înregistrînd, cu alte cuvinte,
o creştere de 133 la sută. El şi colaboratorii săi au notat, de asemenea, că criminalitatea progresează în principal în rîndul tinerilor pentru care şcoala
gratuită şi obligatorie a înlocuit ucenicia făcută la patron.

Fără îndoială, nimeni nu a susţinut vreodată că instruirea bine îndrumată nu ar putea da rezultate practice foarte utile, dacă nu pentru a ridica moralitatea, cel puţin pentru a dezvolta capacităţile profesionale. Din nefericire, popoarele latine, mai ales de treizeci de ani încoace, şi-au bazat sistemul de instruire pe principii foarte defectuoase şi, în pofida observaţiilor unor spirite eminente, persistă în lamentabilele lor erori. Eu însumi am arătat, în diferite lucrări, că educaţia noastră actuală transformă în duşmani ai societăţii un mare număr dintre cei care au primit-o şi recrutează discipoli pentru cele mai rele forme de
socialism.
Primul pericol al acestei educaţii — cu deplină justeţe calificată drept latină — este acela de a se întemeia pe o eroare psihologică fundamentală: primejdia de a-şi imagina că recitarea de manuale dezvoltă inteligenţa.  In consecinţă, ne dăm silinţa să învăţăm cît mai mult posibil şi, de la şcoala primară la doctorat sau concursurile pentru titlul de agregat, tînărul nu face decît să ingurgiteze conţinutul cărţilor, fără a-şi exersa vreodată judecata proprie şi iniţiativa. Instruirea constă, pentru dînsul, în a recita şi a asculta. „Să înveţi lecţii, să ştii pe dinafară o gramatică sau un compendiu, să repeţi bine, să imiţi la perfecţie!”— scria un fost ministru al instrucţiunii publice ( ” o educaţie nostimă în care orice efort este un act de credinţă faţă de infailibilitatea dascălului şi care nu face decît să ne micşoreze şi să ne facă neputincioşi”).

Dacă educaţia aceasta nu ar fi decît inutilă, ne-am putea mărgini să-i deplîngem pe nefericiţii copii pe care, în locul atîtor lucruri necesare, preferăm să-i învăţămgenealogia fiilor lui Clotaire*, luptele Neustriei** şi Austrasiei***, ori clasificările zoologice; dar ea prezintă pericolul mult mai serios de a inspira celui care a primit-o un dezgust excesiv faţă de condiţiile în care s-a născut şi dorinţa nestăpînită de a evada din aceste condiţii.  Muncitorul nu mai vrea să fie muncitor, ţăranul nu mai vrea să fie ţăran, iar ultimul dintre burghezi nu vede pentru fiii săi altă carieră posibilă decît funcţiile cu leafă de la stat.

In loc să-i pregătească pe oameni pentru viaţă, şcoala nu-i pregăteşte decît pentru funcţii publice în care reuşita nu cere nici o sclipire de iniţiativă, în josul scării sociale, ea creează aceste armate de proletari nemulţumiţi de soarta lor şi mereu gata de revoltă; sus, burghezia noastră frivolă, sceptică şi credulă totodată, impregnată de o încredere superstiţioasă în statul-providenţă pe care, totuşi, mereu îl vorbeşte de rău, învinovăţind întotdeauna guvernul de propriile ei greşeli şi incapabilă să întreprindă ceva fără intervenţia autorităţii.

Statul, care fabrică cu ajutorul manualelor pe toţi aceşti posesori de diplomă, nu poate folosi decît un mic număr dintre dînşii, lăsîndu-i prin forţa împrejurărilor
pe ceilalţi fără slujbă. E nevoit deci să se resemneze a-i hrăni pe cei dintai şi de a-i avea drept inamici pe ceilalţi. Din vîrful şi pînă la baza piramidei sociale, masa formidabilă a posesorilor de diplome asediază astăzi slujbele.  Un negustor poate foarte greu găsi un agent pe care să-l trimită ca reprezentant în
colonii, pe cînd posturi oficiale din cele mai modeste sînt solicitate de mii de candidaţi. Numai departamentul Senei numără 20 000 de institutori şi institutoare fără posturi, care, dispreţuind ogoarele şi atelierele, se adresează statului ca să le asigure existenţa.  Numărul aleşilor fiind redus, acela al nemulţumiţilor este în mod necesar imens.  Aceştia din urmă sînt gata pentru toate revoluţiile, oricare ar fi şefii şi scopul urmărit.  Achiziţia de cunoştinţe inutilizabile este un mijloc sigur de a transforma omul în revoltat”.

Evident, este prea tîrziu spre a mai înfrunta un asemenea curent.  Doar experienţa, cea din urmă educatoare a popoarelor, îşi va lua sarcina de a ne
dezvălui greşeala. Numai ea va şti să dovedească necesitatea înlocuirii odioaselor noastre manuale, a jalnicelor noastre concursuri printr-o instruire profesională capabilă să readucă tineretul pe ogoare, în ateliere, în întreprinderile din colonii, astăzi în stare de delăsare. Această instruire profesională, atît de cerută astăzi de toate spiritele luminate, a fost aceea primită odinioară de părinţii noştri şi pe care au ştiut s-o păstreze.

Popoarele care domină azi lumea prin voinţa, iniţiativa şi spiritul lor întreprinzător, în pagini remarcabile, din care voi reproduce mai departe pasaje esentiale, Taine a arătat limpede că educaţia noastră de altădată era cam ceea ce este astăzi educaţia engleză sau americană şi, făcînd o pregnantă paralelă între sistemul latin şi sistemul anglo-saxon, el reliefează clar rezultatele celor două metode.

Poate că am putea să acceptăm toate inconvenientele educaţiei noastre clasice dacă ea nu ar face decît declasaţi şi nemulţumiţi, dacă achiziţia superficială a atîtor cunoştinţe şi recitarea perfectă a atitor manuale ar ridica nivelul inteligenţei. Dar obţine ea realmente acest rezultat? Vai, nu!  Judecata, experienţa, iniţiativa, caracterul sînt condiţiile succesului în viaţa şi nu din cărţi se învaţă ele. Cărţile sînt dicţionare de consultat cu folos, dar din care este absolut de prisos să înmagazinezi în cap lungi fragmente.

Fenomenul nu este, de altfel, specific popoarelor latine; îl observăm şi în China, ţară condusă şi ea de o solidă ierarhie de mandarini şi unde mandarinatulse obţine tot prin concurs, pentru care singura probă este recitarea imperturbabilă din groase manuale.  Armata ştiutorilor de carte fără slujbă este considerată astăzi în China o veritabilă calamitate naţională. La fel în India, unde, după ce englezii au deschis şcoli, nu pentru a educa, ca în Anglia, ci pur şi simplu spre a-i instrui pe indigeni s-a format o clasă specială de ştiutori de carte, Babu, care, atunci cînd nu pot cuceri o poziţie,, devin duşmanii ireconciliabili ai puterii engleze. La toţi aceşti Babu„ prevăzuţi sau nu cu
slujbe, cel dintîi efect al instruirii a fost scăderea enormă a nivelului lor de moralitate.  Am insistat pe larg asupra acestui aspect în cartea mea Les
civilisations de Vinde. Toţi autorii care au vizitat marea peninsulă au constatat acelaşi lucru. Instruirea profesională poate dezvolta inteligenţa într-o măsură care scapă cu
totul instruirii clasice. Taine a arătat lucrul acesta foarte bine în rîndurile care urmează:
„Ideile nu se formează decît în mediul lor natural şi normal; ceea ce face să se dezvolte germenul lor sînt nenumăratele impresii sensibile pe care tînărul le receptează zi de zi în atelier, în mină, la tribunal, în biroul notarului, pe şantier, în spital, la vederea uneltelor, materialelor şi operaţiilor, în prezenţa clienţilor, a muncitorilor, a muncii, a lucrului bine sau rău făcut, costisitor sau lucrativ: iată micile percepţii specifice ale ochilor, urechii, mîinilor şi chiar mirosului, care, primite involuntar şi elaborate în taină, se organizează în el spre a-i sugera mai devreme sau mai tîrziu cutare combinaţie nouă, cutare simplificare, economie, perfecţionare sau invenţie. De toate aceste
contacte preţioase, de toate aceste elemente asimilabile şi indispensabile tînărul francez este lipsit tocmai în anii vîrstei rodnice: şapte sau opt ani el
este sechestrat într-o şcoală, departe de experienţa directă şi personală care iar fi dat noţiunea exactă şi vie a lucrurilor, a oamenilor şi diferitelor moduri de a lucra cu toate acestea. …Cel puţin nouă din zece şi-au pierdut timpul şi eforturile, mai mulţi ani din viaţa, anii cei mai eficaci, mai importanţi sau chiar decisivi: ţineţi cont mai întîi de jumătate sau două treimi din cei care se prezintă la examen, vreau să spun refuzaţii; apoi, dintre admişi, gradaţi, posesori de brevete şi diplome, încă
o jumătate sau două treimi, vreau ■să spun surmenaţii. Li s-a pretins prea mult cerîndu-li-se ca în cutare zi, pe un scaun sau în faţa unui tablou, să fie, timp de două ore şi pentru un grup de ştiinţe, repertorii vii ale întregii cunoaşteri umane; într-adevăr, ei au fost aceasta, sau au fost cu aproximaţie, în acea zi, timp de două ore;  dar, o lună mai tîrziu, nu mai sînt; nu ar mai putea •susţine un nou examen; achiziţiile lor, prea numeroase şi •copleşitoare, lunecă neîncetat în afara spiritului lor şi noi achiziţii nu mai fac.
Vigoarea lor mentală a cedat; seva fecundă a secat;  apare omul făcut şi adesea acesta este un om sfîrşit.

Acesta, aşezat, căsătorit, resemnat să se învîrtească în cerc, la nesfîrşit în acelaşi cerc, cantonează în oficiul său restrîns; îşi îndeplineşte slujba corect, nimic mai mult. Randament mediocru; cu siguranţă, încasările nu echilibrează cheltuielile. In Anglia şi în America, unde, ca odinioară în Franţa de dinainte de 1789, se foloseşte procedeul invers, randamentul obţinut este egal sau superior”.

Ilustrul istoric ne arată apoi care este deosebirea între sistemul nostru şi acela al anglo-saxonilor. La ei învăţătura nu provine din cărţi, ci din lucrurile înseşi. Inginerul,, de exemplu, formîndu-se într-un atelier şi niciodată într-o şcoală, fiecare poate ajunge exact la gradul pe care îl comportă inteligenţa sa, muncitor sau contramaistru în caz că este incapabil să meargă mai departe, inginer dacă aptitudinile sale i-o permit. De altminteri este un procedeu democratic şi util societăţii, în contrast cu acela care face să depindă întreaga carieră a unui individ de un concurs de cîteva ore, susţinut la vîrsta de 18 sau 20 de ani.

„In spital, în mină, în manufactură, la arhitect, la omul legii, elevul, primit de foarte tînăr, îşi face ucenicia şi stagiul, cam ca la noi un secretar de birou de avocatură sau un ucenic într-ale picturii în atelierul său. In prealabil, înainte de a intra, a putut urma vreun curs general şi sumar, spre a avea gata cadrul depozitării observaţiilor pe care urmează a le face de îndată. Cu toate acestea, cel mai adesea la îndemîna sa se află cîteva cursuri tehnice pe care le va putea frecventa în orele libere, spre a coordona treptat experienţele cotidiene pe care le face. Sub un asemenea regim, capacitatea practică creşte şi se dezvoltă de la sine, exact în măsura pe care o comportă facultăţile elevului şi în direcţia impusă de viitoarea sa ocupaţie, de munca specială la care vrea să se adapteze încă din prezent. In felul acesta, în Anglia şi Statele Unite tînărul ajunge repede să dea tot ceea ce poate da. De la vîrsta de 25 de ani şi chiar mai curînd, dacă are substanţa şi fondul de rigoare, el este nu doar un executant util, ci şi un întreprinzător spontan, nu numai un angrenaj, ci şi un motor. în Franţa, unde a prevalat procedeul invers şi unde, cu fiecare generaţie, devine tot mai chinezesc, totalul forţelor pierdute este enorm”.

Şi marele filosof ajunge la următoarea concluzie în ceea ce priveşte nepotrivirea crescândă a educaţiei noastre latine cu viaţa:
„La trei etaje ale instruirii, pentru copii, adolescenţi şi tineret, pregătirea teoretică şi şcolară în bănci, cu ajutorul cărţilor, s-a prelungit şi s-a supraîncărcat în vederea examenului de absolvire, de grad, de diplomă, exclusiv în scopui acesta şi cu ajutorul celor mai rele mijloace, prin aplicarea unui regim antinatural şi antisocial, prin întîrzierea excesivă a uceniciei practice, prin internat, antrenament artificial şi îndopare mecanică, prin surmenare, fără a se ţine seama de viitor, de vîrsta adultă şi de ocupaţiile viguroase cărora bărbatul va trebui să le facă faţă, făcîndu-se abstracţie de lumea reală în care tînărul va intra, de societatea ambiantă la care trebuie să-l adaptăm sau să-1 resemnăm anticipat, de conflictul uman în care, spre a se apăra şi a se ţine în picioare, el trebuie, în prealabil, echipat, înarmat,, exersat, călit. Această
echipare indispensabilă, această achiziţie mai importantă decît toate celelalte, această soliditate a bunului simţ, a voinţei şi nervilor şcolile noastre nu o dau; cu totul pe de-a-ndoaselea, departe de a-1 califica, ele îl descalifică în ceea ce priveşte condiţia sa viitoare şi definitivă.
In consecinţă, intrarea sa în lume şi primii paşi pe terenul acţiunii practice nu sînt, cel mai adesea, decît, o suită de căderi dureroase; tînărul rămîne cu moartea în suflet, doborît pentru multă vreme, uneori estropiat pe totdeauna. Este o încercare aspră şi primejdioasă;  echilibrul moral şi mental se alterează în această încercare şi există riscul de a nu se mai putea restabili; deziluzia a şi venit, prea brusc şi prea total;  decepţiile au fost prea mari şi amărăciunile prea grele.”

Ne-am îndepărtat, în cele de mai sus, de psihologia mulţimilor?  Cu certitudine nu.  Spre a înţelege ideile, credinţele care germinează azi şi care vor apărea mîine, trebuie să ştim cum a fost pregătit terenul.  Invăţătura dată tineretului dintr-o ţară permite să se prevadă întrucîtva destinele acelei ţări.  Educaţia generaţiei actuale justifică previziunile cele mai sumbre.  In parte, cu ajutorul instruirii şi educaţiei se ameliorează sau se alterează sufletul mulţimilor.  Era deci necesar să arătăm cum sistemul actual 1-a fasonat şi cum masa indiferenţilor şi a neutrilor a devenit progresiv o imensă armată de nemulţumiţi, gata să urmeze toate sugestiile utopiştilor şi retorilor.  Şcoala formează astăzi nemulţumiţi şi anarhişti şi pregăteşte pentru popoarele latine timpurile decadenţei.

*Taine, Le regime moderne, t. II, 1894. Aceste pagini sînt aproape ultimele pe care le-a scris Taine. Ele rezumă în chip admirabil rezultatele lungii sale experienţe.  Educaţia este singurul nostru mijloc de a acţiona puţin asupra sufletului unui popor. Este profund întristător faptul că’ aproape nimeni în Franţa nu a putut ajunge să înţeleagă ce redutabil element de decadenţă constituie învăţămîntul nostru actual. In loc să înalţe tineretul, el îl înjoseşte şi îl perverteşte.”

(Gustave Le Bon, „Psihologia multimilor”)

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: