jump to navigation

Radu Paraschivescu 1 Iunie 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

O nălucă în versuri se desprinde din pâcla patriotismului naiv şi se apropie de noi cu sfioşenie. Iat-o: „Limba noastră-i o comoară, / În adâncuri înfundată, / Un şirag de piatră rară / Pe moşie revărsată. / Limba noastră-i foc ce arde / Într-un neam ce fără veste / S-a trezit din somn de moarte / Ca viteazul din poveste.”

Dincolo de candoarea versurilor, atrage atenţia hazul trist al situaţiei. Aceste prime strofe ale poeziei Limba noastră de Alexei Mateevici au devenit, fără voia lor, uvertura unei piraterii lingvistice. Căci poezia a fost pusă pe note de Alexandru Cristea, iar în 1994 a devenit imnul de stat al Republicii Moldova. Al unei ţări care încearcă astăzi, prin glasul conducătorilor, să impună o limbă inexistentă, moldoveneasca, adică dicţionarul limbii române citit cu accent. Nu e departe momentul de răzvrătire cromatică în care preşedintele Moldovei va propune ca albastrul de Voroneţ să aibă la rândul lui o alternativă politică sub forma albastrului de Voronineţ. Cât despre Alexei Mateevici, el a murit de tifos la 29 de ani şi n-a bănuit că va veni o vreme când limba va fi tratată cu asemenea indiferenţă şi dispreţ. Neglijată, întrebuinţată prost, nu de puţine ori sluţită.

Rudă bună cu Testamentul lui Ienăchiţă Văcărescu, oda scrisă de Mateevici în 1917 stârneşte azi destule reacţii persiflante. Ţi-e frică să citeşti o strofă cu voce tare în faţa unui român al tranziţiei, fiindcă îi anticipezi reacţiile: „Aşa, şi? Care-i problema? Mă doare la bască. Asta-i poezie, bă, tristule? Stai flexat şi nu te mai băga în seamă ca slipu-n cur.” Ca să nu mai spun că poţi nimeri peste cineva care a citit poezia până la capăt şi a observat o licenţă pasabilă atunci, dar inadmisibilă astăzi. Ascultaţi, vă rog: „Limba noastră-i limbă sfântă, / Limba vechilor cazanii, / Care-o plâng şi care-o cântă / Pe la vatra lor ţăranii.” Să vezi comentarii. Să te ţii bobârnace şi ironii. „Care-o plâng şi care-o cântă?” Se poate? Păi, aşa vorbeşte premierul. Sau Vanghelie. Ce credibilitate mai poate avea un text care invită la preţuire pentru limba română călcând în străchinile gramaticii? Cunoaştem acest tip de argument şi şcoala din care provine. În logica acestei şcoli, nici Luceafărul nu prea ar avea ce să caute în biblioteci, fiindcă în inima lui stă cuibărit ditamai pleonasmul („Cobori în jos, luceafăr blând”).

Discuţiile se pot purta pe tonuri acide sau conviviale, dar rezultatul e acelaşi: pentru mulţi vorbitori, limba română s-a transformat din comoară în povară. Dacă ar învia şi ar ciuli urechea la ce (şi cum) se vorbeşte pe stradă, la televizor sau chiar în şcoli, Mateevici însuşi ar simţi nevoia să-şi modifice titlul poeziei, eventual preluând sugestia din titlul acestui articol. De ce se vorbeşte şleampăt şi prost? Ni s-a explicat de mai multe ori: fiindcă lumea pune accent pe esenţa mesajului, nu pe acurateţea lui. Fiindcă dreptul de-a tăcea e survolat de prea mulţi locutori. Fiindcă graba de-a plasa o informaţie constituie alibiul standard al neglijenţei în exprimare. Fiindcă dicţionarele sunt răsfoite sporadic şi neatent. În fine, fiindcă mijloacele de informare în masă nu oferă destule modele de urmat. Discursul de la televizor sau din ziar se află adeseori la nivelul vorbitului de pe stradă. Fascinaţia naţională pentru compromis a produs o limbă română surpată de concesii. Iar în capul listei stă confuzia între cuvinte, brambureala semantică. La fel ca în cazul gramaticii, un ochi atent poate să descopere şi aici ravagiile pe care le face ispita relativizării. Trăim cu o viteză atât de mare, încât proprietatea termenilor a ajuns o pedanterie vinovată.

Există două paliere ale confuziei: al vocabulei şi al sintagmei. La rândul lui, primul palier are două ramificaţii: confuzia fonetică şi confuzia diacritică (e vorba de o delimitare pur conjuncturală, fără pretenţia rigurozităţii). Confuzia fonetică denumeşte de fapt, cu o formulă amabilă, obiceiul multora de-a folosi cuvinte cărora nu le cunosc sensul real. De ce? Dintr-un soi de snobism amestecat cu ţopenie. Pentru ei, aceste cuvinte sună mai bine decât cele pe care le-ar fi folosit în mod normal, iar acesta e singurul lucru care contează. Cine procedează în acest fel se comportă exact ca băutorul de cafea care ţine toarta ceştii cu degetul mic îndepărtat de celelalte, legănat de certitudinea că aşa se face. Aşa e de bonton.

Nava-amiral a acestei flotile a confuziei e, cum poate vă aşteptaţi, cuvântul „fortuit”. Dicţionarul spune limpede că „fortuit” înseamnă „întâmplător” şi nimic altceva. Ţi-ai găsit! Dacă o persoană publică – fost fotbalist, actualmente om de fotbal – decide că „fortuit” înseamnă „forţat”, sinonimia se realizează pe loc. E o sinonimie falsă, fireşte, dar ea prinde iute la popor. Căci poporul pierde cinci ceasuri pe zi în faţa televizorului şi preschimbă în literă de lege tot ce vede acolo. Sedus până la ambetare de fumul propriului trabuc, omul nostru de fotbal a explicat la microfon de ce echipa pe care o antrena / consilia / păstorea / superviza a pierdut un meci: „Ni s-au accidentat doi oameni. A trebuit să facem două schimbări fortuite”. Dacă un absolvent de Drept elegant şi bibliofil vorbeşte aşa, ce pretenţii să avem de la vecinul de deasupra sau de la preşedintele asociaţiei de locatari? Prin urmare, nea Sică „adimistratorul” nu simte umbra nici unei vinovăţii când lipeşte la avizier un anunţ ameninţător, care începe aşa: „Stimaţi locatari, suntem fortuiţi să vă aducem la cunoştinţă următoarele.” Deliciul absolut mi se pare însă mutarea din diateza pasivă în diateza activă. Agitând o notificare a Primăriei ca pe o flamură a indignării, coana Reta de la trei sună la uşa coanei Veta de la cinci şi tună înspăimântător: „Ăştia ne fortuiesc să dărâmăm garajele!”.

Din aceeaşi stirpe a pompoşeniei vine cu un chef năprasnic de-a ne coloniza limba găselniţa „locaţie”, ca variantă pretins sofisticată a lui „loc”. Ea e ajutată de alibiul axei Bucureşti-Londra: vezi, Doamne, englezii spun „location„. Alibiul e străveziu şi tont. Englezii, dacă tot vorbim de ei, spun „London” – şi-atunci ce rost are ca noi să spunem „Londra”? „Locaţie” e tot un fonfleu ivit din dispreţul pentru dicţionar. Cine se uită acolo vede că unica accepţie a termenului este „închiriere” şi că locaţia este de fapt chiria plătită pentru anumite lucruri luate în folosinţă temporară. Singurele expresii admise sunt „locaţie de gestiune” şi „taxă de locaţie”, ceea ce nu domoleşte elanul demolator al românului certat cu limba. Ioana Pârvulescu şi-a lăsat exasperarea să rodească într-un text memorabil, în care propunea preluarea cuvântului „locaţie” în contexte chiar mai neghioabe decât cele de uz curent. De ce n-am spune, se întreba scriitoarea, „Ionescu e un om la locaţia lui”? Sau, dacă relatăm o schimbare din timpul unui meci, „Cociş a intrat pe teren în locaţia lui Dică”? Sau, dacă vrem să ne interesăm de provenienţa cuiva, „De unde eşti tu de locaţie”? Sau, dacă avem chef să umblăm şi la titlurile unor opere literare (în fond, de ce nu?), „Locaţia unde nu s-a întâmplat nimic”?

Tot engleza învăţată la Bamboo şi exersată la ştrand – sau invers – asigură oxigenul necesar unei alte tâmpenii: cuvântul „determinare” folosit în loc de „hotărâre”. E adevărat, englezescul „determined” se traduce prin „hotărât” sau „decis”, dar asta nu asigură condiţii pentru sinonimie. Zău? S-o credeţi voi. Româna a devenit un salon de inventică unde nimeni nu te întreabă de brevet. Deschizi gura, spui o prostie şi gata. Prostia circulă liber şi îmbolnăveşte neselectiv. Aşa se face că auzim o droaie de comentatori lăudând atitudinea „determinată” a nu ştiu cărei echipe. Aşa se face că vedem cum defilează prin faţa noastră diverşi politicieni care declară că sunt „determinaţi” să lupte pentru propăşirea ţărişoarei. Aşa se face că trebuie să ne emoţionăm în faţa „determinării” cu care interpretul X din ţara Y s-a zbătut să câştige Eurovisionul.

Pe o altă treaptă a confuziei fonetice stau cei care-l folosesc pe „specios” (amăgitor, înşelător, înzestrat doar cu aparenţe favorabile) în locul lui „special”. Aici elementul de atracţie e efectul de struţocămilă al unei vocabule care se termină cu un alt sufix decât cel la care ne-am fi aşteptat. Dicţionar? A se slăbi! Teama de această carte groasă şi provocatoare de discopatie fondează un nou raport de falsă echivalenţă – de data asta, între „special” şi „specios” (ca de altfel şi între „oficial” şi „oficios”). Rezultatul? Formulări enigmatice, de genul: „Având în vedere că este o ocazie specioasă, ne-am gândit să vă facem o surpriză”. Ce să mai zic? Abia aştept să văd care va fi reacţia „serviciilor specioase” într-un caz de forţă majoră, după cum abia aştept recensământul care să-mi spună câte persoane „cu nevoi specioase” există în România.

Cei care se exprimă preţios se izbesc de mantinela barbarismului, dar pur şi simplu nu se pot abţine. Aşa că spun „obvious” în loc de „evident”, ba chiar şi „obsecvios” în loc de „respectuos”. Ei nu sunt paji ai confuziei, ci doar agenţi care bruschează gratuit conturul firesc al limbii. Numărul lor e mic prin comparaţie cu numărul celor care schimonosesc cuvinte din pură ignoranţă. Metodologia de profil include aici rocada între litere sau chiar silabe, adăugarea unei litere anapoda, încrucişarea a două cuvinte etc. Cu câtva timp în urmă, stimulat de Gabriel Liiceanu, am început să inventariez asemenea vorbe auzite în diverse locuri. Domnia sa a contribuit cu câteva exemplare fascinante: hinoptizare, avengură, ambruscadă, liloneum. Am încercat să nu mă las mai prejos şi am cules, graţie acelui organ despre care am spus cândva că se cheamă urechea străzii, următoarele: eculubraţii, politurc, curtoane, brusculadă, repungă, admolestare. (Ruxandra Bantaş mi-a pasat la un moment dat un alt cuvânt fermecător, pescuit din acvariul public: „siflagerie”, folosit în loc de „sufragerie”.) Jocul continuă, mai ales că zgomotele din jur sunt tot mai simpatice. Bunăoară, am auzit nu demult că transferul nu ştiu cărui baschetbalist a fost anunţat „cu turle şi suliţe”. La fel, un reporter de televiziune a avut bunătatea să ne spună, la finele anului trecut, că un atlet suspect de dopaj „a încercat marea cu sarea” (după care presupun că i-a promis iubitei marea cu degetul).

La rândul ei, confuzia diacritică livrează suficiente probe în faţa cărora nu mai ştii dacă e cazul să te înfiori, să râzi sau să te resemnezi. Şi aici există, desigur, trepte ale confuziei. De exemplu, sunt tot mai puţini cei care spun „spăsit” şi tot mai mulţi cei care preferă „spăşit”. Confuzia se hrăneşte în acest caz din asemănarea diacritică a adjectivului „spăşit” cu verbul „a ispăşi”. Şi DEX-ul, şi DOOM-ul ne asigură că forma corectă a adjectivului e „spăsit”, însă dată fiind distanţa prudentă pe care o păstrează mulţi faţă de dicţionar, probabilitatea ca forma greşită s-o înlocuiască total pe cea corectă e din ce în ce mai mare. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul perechii „investi”-„învesti”. Aici confuzia nu e de sunet, ci în primul rând de sens. Stimulată poate şi de internet, unde diacriticele lipsesc, eroarea produce boacăne regretabile, inepţii şi chiar enormităţi. Cele mai multe apar tot în zona media. De aici am aflat că „acţionariatul a aprobat învestirea a nouăzeci de milioane de euro în lucrări de reabilitare”. Şi tot de aici am cules informaţia că „noul preşedinte a fost investit în funcţie în prezenţa unei asistenţe-record”. (Bine măcar că nu s-a mers cu confuzia diacritică până la înlocuirea asistenţei cu asistenta.) În aceste condiţii, frecvenţa cu care se foloseşte „înveterat” în loc de „învederat” şi viceversa aproape că nu mai produce nelinişti.

Confuzia la nivel de sintagmă apare mai rar decât cea la nivel de vocabulă, dar efectele ei sunt la fel de spectaculoase. În acest caz, avem de-a face cu o formă de necunoaştere mai amplă, pe alocuri maiestuoasă. Da, da, există cazuri în care ignoranţa impune. Amintiţi-vă ce spunea unul dintre personajele lui Oscar Wilde: Ignorance is like a delicate exotic fruit. Touch it and the bloom is gone. Confuzia respiră şi se mişcă altfel în acest teritoriu. Ea are privilegiul de-a zburda pe spaţii mari şi de-a perverti sensul unei expresii, al unei imagini metaforizate sau al unui enunţ din alte vremuri. La final, iată câte un exemplu pentru fiecare dintre cele trei variante.

Expresia pe care mulţi îşi testează priceperea de torţionar se leagă de furcile caudine. „A trece prin furcile caudine” a devenit o activitate banală, o manevră valabilă aproape în orice domeniu. Dacă o întrebi, istoria îţi va spune că în străvechiul oraş Caudium, în sudul Italiei, samniţii i-au înfrânt pe romani în anul 321 î.Ch. şi i-au silit să treacă neînarmaţi prin pasul muntos cu acelaşi nume, sub un tir umilitor de suliţe. Prin extensie, furcile caudine au ajuns să însemne acceptarea unor condiţii înjositoare după pierderea unei lupte. Cine nu întreabă istoria se simte liber să emită inepţii. Într-o emisiune în care îl avea invitat pe Marius Ţeicu, Loredana Groza a rostit cu aplomb următoarele: „Marius, ca un băiat manierat, ne-a adus amandine, dar multe s-au pierdut prin furcile caudine din platou”. Invidios pe această năstruşnicie, un comentator sportiv abonat la gafe a licitat curajos: „Ieşită din tururile preliminare, Steaua va trebui să treacă acum prin furcile caudine ale tragerii la sorţi a grupelor.”

În ceea ce priveşte imaginile metaforizate, confuziile cele mai dese însoţesc formula „a plânge cu lacrimi de crocodil”. Aici raţionamentul e simplu: cum crocodilul e un animal mare, plânsul cu lacrimi de crocodil trebuie să fie sfâşietor, puternic şi capabil să emoţioneze inima cea mai împietrită. Folosirea greşită a acestei imagini i-a sufocat deja sensul real: comportamentul prefăcut, ipocrizia, atitudinea făţarnică, mincinoasă. „O să plângă toţi cu lacrimi de crocodil dac-o să plece Niculescu de la echipă”, a pronosticat Gigi Neţoiu, omul care – vorba lui Traian Ungureanu – a construit „loc de deci” limbii române (ştiut fiind obiceiul domnului Neţoiu de a-şi începe majoritatea frazelor cu elemente concluzive). „Acum plângeţi cu lacrimi de crocodil după bunica, dar când trăia nu mai ştiaţi cum să-i faceţi viaţa amară”, a spus un personaj dintr-un film românesc făcut după 1990.

La capitolul enunţuri din alte vremuri, cel care s-a văzut falsificat de la prima rostire postdecembristă e „afară e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. După cum vedeţi, am rămas în regnul animal, dar am trecut de la crocodilieni la feline. Enunţul cu pricina se afla de fapt pe afişul spectacolelor de circ din perioada interbelică. El stătea sub un desen care înfăţişa un leopard sărind printr-un cerc de foc, iar sensul lui era „asta e doar pe hârtie (afară-i vopsit gardul), dacă vreţi să vedeţi sălbăticiunea în carne şi oase, faceţi bine şi luaţi bilet” (înăuntru-i leopardul). Enunţul a fost preluat anapoda de toată lumea, în frunte cu ziariştii şi specialiştii în finanţe. Sensul care i-a fost imprimat astăzi, departe de cel real, trimite cu gândul la păcăleală, la înşelătorie, chiar la fraudă. Cu alte cuvinte, „afară e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul” a ajuns să fie echivalentul lui „una vorbim, alta fumăm”. Toate aceste scrânteli, indiferent dacă vizează un cuvânt sau o expresie, justifică temerea că limba română, ridicată cândva de Mateevici la rang de tezaur, a ajuns o povară care îndoaie umerii multora dintre noi.

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: