jump to navigation

Cuza & Maria Obrenovici 31 Mai 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

„STRADA BISERICA AMZEI DIN BUCUREŞTI. În prag de seară a anului 1860, o siluetă bărbătească, abia întrezărit chipeşă, îşi îndreaptă paşii spre casa cu numărul 3. Privirile curioase de după perdelele vecine s-au săturat de mult să iscodească ceva ce nu pot pătrunde, căci casa este bine ascunsă de grilajul înalt din faţă, căptuşit, pe dinăuntru, cu tablă de fier. Şi dacă privirile s-au lăsat păgubaşe, urechile se lăfăiesc în braţele scandaloase ale zvonurilor. Cum că oamenii din mahalaua Amzei l-au văzut de multe ori pe domnitorul Cuza venind aici, în civil, pentru a-şi odihni grijile pe umărul unei femei. Frumoasă, spirituală, cu ochi strălucitori…
INTRUSA DE LA NR. 3. Într-adevăr, Alexandru Ioan Cuza – căci el era bărbatul care se îndrepta hotărât spre casa cu numărul 3 (ce aminteşte în mod izbitor de triunghiul conjugal) – cumpărase un imobil pe care îl vizita des. Îl înzestrase cu mobilă luxoasă de la Paris, covoare orientale şi alte obiecte de preţ: tablouri, icoane, cărţi rare… În mijlocul acestor „nimicuri” valoroase, Ea, prezenţa feminină care-l subjugase pe noul domn al ţării. De unde a pornit totul? Căci nimic nu-i întâmplător, mai ales când vine vorba despre dansul pasiunii.
Când Cuza a fost numit pârcălab la Galaţi, în 1852, au apărut primele neînţelegeri în căsnicia lui cu Elena Rosetti-Solescu (viitoare „prima doamnă” a ţării). Cuza – ironic, misterios, îndrăzneţ, mereu în graţiile femeilor. Elena – inhibată de o mamă dominatoare şi de educaţia rigidă. Farmecul şi aerul şugubăţ al pârcălabului atrăgeau femeile din societatea gălăţeană. Numeroasele sale infidelităţi au devenit subiect de bârfe, ajunse şi la urechile mamei Elenei. Aceasta chiar îi scria unui prieten: „Trăiască libertatea, în special, libertatea în dragoste”. Cuza era, după cum subliniază unii dintre contemporanii săi, cam… libertin.
PE FAŢĂ. Şi a venit dubla alegere a lui Cuza, ca domnitor, în ianuarie 1859. Se spune că atunci când a fost ales ca domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti le-ar fi declarat celor întruniţi: „Domnilor, mi-e teamă că nu veţi fi satisfăcuţi cu mine”. Cu cât devenea mai popular, cu atât se bucura mai mult de aprecierea femeilor. „Iubea sexul frumos sau, cel puţin, avea reputaţia aceasta”, spunea Dimitrie Bolintineanu.
Elena Cuza avea de înfruntat o nouă ameninţare, în persoana Mariei Obrenovici, fiica lui Costin Catargi, văduva lui Efrem Obrenovici şi mama lui Milan, viitorul rege al Serbiei. Acea Ea din casa cu numărul 3… Saloanele palatului din Iaşi, bată-le vina! Aici şi-a etalat graţia Maria, fermecându-l pe principele domnitor. Din 1860, destinul ei s-a intersectat cutremurător cu al lui Cuza. Mai tânără cu zece ani decât soţia principelui Cuza, atractivă, cochetă, ambiţioasă, Maria a reuşit să-l seducă pe Cuza. Avea, vorba poetului, „un nu ştiu cum şi-un nu ştiu ce”. Elena a pierdut confruntarea din start. A preferat să-şi găsească liniştea într-un exil îndelungat la Paris, ratând, astfel, prezenţa alături de soţul ei la evenimente majore, cum ar fi învestirea formală de către sultan, la Istanbul, şi inaugurarea oficială a domniei la Bucureşti.
UMBRA MARIEI. La insistenţele mamei sale, care îi cerea să revină şi să reclame locul ce i se cuvenea, Elena răspundea: „Prinţul nu doreşte să mă întorc şi trebuie să mă supun voinţei lui”. Elena revenea, incognito, în primăvara lui 1862, după trei ani de absenţă. Încă îl iubea pe Cuza, în ciuda infidelităţii lui. E adevărat, nu cu dragostea pasională, carnală, pe care i-o dovedea Maria, ci cu cea aproape maternă. Bineînţeles, Elena dorea să îşi recapete locul la Palat şi să obţină plecarea Mariei. Stupoare, însă. La scurtă vreme după reîntoarcerea ei, Cuza a informat-o că Maria îi născuse un fiu nelegitim, Alexandru. În 1865 i-a urmat un altul, Dimitrie. Atunci, pentru prima oară, Elena s-a gândit la posibilitatea unui divorţ.
Se spune că organizatorii loviturii de stat de la 11 februarie 1866 au plănuit astfel lucrurile încât să îl surprindă pe Cuza în pat cu Maria Obrenovici. Conspiratorii au avut grijă să izoleze apartamentul Elenei, care încerca să ajungă la soţul ei, dar i s-a răspuns că nu se mai află în Palat. Acesta a părăsit ţara doar cu amanta, fără să o mai aştepte pe soţie. Elena va afla abia la 26 februarie că ei ajunseseră deja la Viena. Întreaga familie i-a cerut ei să divorţeze, dar chemarea datoriei a fost mai puternică. Soţul era acum un exilat şi ea dorea să-i stea în preajmă. Au călătorit împreună, dar amanta continua să se întâlnească cu fostul domn prin diverse hoteluri. Umbra Mariei era pretutindeni.
IRONIA SORŢII. Prin anii ’50, casa cu numărul 3 din strada Biserica Amzei a fost demolată. Zidurile s-au dovedit de neclintit, ca şi pasiunea domnitorului pentru Maria: buldozerele nu le-au putut dărâma, prin urmare au fost dinamitate… Memoria Mariei a fost ştearsă. Urmele trecerii ei prin viaţă? Portrete – unele de negăsit, altele în colecţii particulare -, înregistrarea decesului, un document în care se precizează că unul dintre copiii nelegitimi, Alexandru, a fost înfiat de Elena Cuza, cavoul familiei Catargi din Cimitirul Eternitatea, Iaşi, unde este înmormântată. Atât.
Velica, ţiitoarea „oficială” a lui Mihai Viteazul
VÂNĂTOAREA DE FUSTE. Rudă bună cu mitologia, istoria le reţine doar eroismul şi-i preface în monumente care, oricât de măreţe, sunt departe de adevăr. Pentru noi, un astfel de monument este Mihai Viteazul. Într-o epocă în care, în afara războaielor, principii se ocupau mai ales cu vânătoarea de fuste, slăbiciunea Viteazului s-a numit Velica, a cărei amintire s-a păstrat tocmai pentru că a fost amanta „oficială” a marelui voievod.
Deşi însurat cu Doamna Stanca, nu-şi ascundea aventurile amoroase. Iar Velica a fost marea lui pasiune. A cunoscut-o în 1595 când, după victoria de la Călugăreni, a fost invitat la Alba-Iulia, unde Sigismund Bathory l-a primit cu onoruri regale. Velica era fiica logofătului Ion din Piteşti şi a Doamnei Stanca, aceasta, la rândul ei, fiind fiica lui Mircea Ciobanul şi a aprigei Chiajna. Pe linie maternă, se trăgea din Basarabi şi Muşatini, rudă prin timp cu Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Stabilită în Ardeal cu familia, era măritată cu italianul Fabio Genga, favoritul lui Bathory. În 1600, Mihai a revenit la Alba-Iulia.
“GOSPODJA VELICA”. De atunci, spre marea amărăciune a Doamnei Stanca, el s-a afişat cu amanta în public, impunând tuturor să i se închine „ca unei domniţe ce era şi ca unei doamne care ar putea fi”. Încă din 1599, ea îşi zicea „Gospodja Velica”, adică „Doamna Velica”, titlu acordat doar soţiilor de voievozi. În acelaşi timp, pe sigiliul ei personal figura şi pajura heraldică valahă. Gravul afront adus nevestei legitime a fost întrecut doar de umilinţa îndurată de bărbatul ibovnicei. Mihai a instalat-o pe Velica la Târgovişte. Şi nu oricum, ci împreună cu soţul ei, italianul, martor neputincios al aventurilor nevestei sale. Nu vom şti niciodată dacă Mihai avea de gând să scape de Doamna Stanca pentru a se însura cu Velica. Moartea neaşteptată nu i-a lăsat timp pentru o astfel de „rocadă”, iar după asasinarea lui Mihai, despre Velica nu s-a mai auzit absolut nimic. ”

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: