jump to navigation

Petre Tutea 26 Mai 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

Dragă Emil,

Mi-e dor să te văd şi să te îmbrăţişez. Aş vrea să mă întâlnesc cu tine şi cu doamna într-un spaţiu fără oameni şi să trăim împreună câteva clipe bucuria orizontului vizual pe care o trăiesc sfinţii şi copiii. De altfel, Sf. Augustin spune că adevărul este ceea ce se vede. Este evident acest lucru, fiindcă în afară de acest spaţiu limitat se desfăşoară plăsmuirile închipuirii şi speculaţiile goale de adevăr ale raţiunii, ducătoare la nimic, chiar dacă uneori sunt relativ utile. Permite-mi să afirm că semăn cu tine, cu deosebire că tu practici o sinceritate nelimitată, în timp ce îndrăznelile mele sunt mărginite de credinţe, de care nu mă pot detaşa. Mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte, în afară de aceşti termeni, nu văd nimic semnificativ între cer Şi pământ. Totuşi, vreau să spun unele lucruri şi despre om. Vreau să scriu o lucrare în cinci volume intitulată OMUL.

Voi. I. Problemele omului (Omul ca fiinţa întrebătoare şi căutătoare de soluţii utile, dar neadevărate. În întrebările fundamentale şi în toate celelalte, am să încerc să expun soluţii aleatorii, aporii şi rătăciri. Omul autonom nu poate depăşi soluţia utilă şi paradoxul).

Voi. ÎI. Sistemele (încercările omului de a cuprinde logic întregurile, mişcându-se paralel cu ele, fiind permanent incapabil să descopere, fără bar, unităţi reale).

Voi. III. Stilurile (Windelband afirmă că filosofic – ca şi cum aceasta ar fi mare lucru – n-au făcut decât grecii şi, deci, europenii. Eu cred că stiluri n-au decât europenii – deşi nici aceasta nu-i vreo ispravă. Am să încep cu apolinicul şi dionisiacul grecesc, trecând prin toate stilurile cunoscute până azi în spaţiul european).

Voi. IV. Disciplinele (Ştiinţele naturii, în cap cu matematica. Dacă matematica nu este nici justă, nici injustă, ci comodă mintal, cum spune Poincare, ce s-ar putea spune mai mult de ştiinţele experimentale, tot atât de utile şi de neadevărate ca matematica ? Omul caută, bineînţeles, căutarea ne fiind o cale spre adevăr, soluţii care să-1 scoată din captivitatea naturii şi comunităţii. Este permanent mişcat de iluziile progresului. De altfel, întrebările, căutările şi soluţiile nu-i aparţin, fiind predeterminări. Şi-nchipuie că este descoperitor, inventator şi chiar creator. Mă gândesc la formula din Sofistul , după câte mi-amintesc, în care se spune:  „Zeul este creator şi omul imitator”).

Voi. V. Dogmele (În această sferă „calea omului este înlocuită cu calea Domnului” (Bossuet). Certitudinea este vehiculată de credinţa în adevărul venit de sus. Perspectiva istorică ne arată că alt adevăr nu există. Devenirea? „Amestec de abator şi bal”, cum bine afirmi tu).

Ţin să-ti mulţumesc pentru nemeritatele aprecieri privind persoana mea, din La Nouvelle Revue Française. Te asigur de nestrămutata mea prietenie, iar doamnei să-i transmiţi omagiile mele.

P.S. Am o dorinţă, să cumperi garsoniera mea, fiindcă nu vreau să mor chiriaş: poate să-ti servească vreodată la venirea ta în Bucureşti, împreună cu doamna. Este în centrul Bucureştiului, lângă Cişmigiu. Intr-o proprietate a lui Cioran nu mă simţ chiriaş.

Petre Tuţea, Str. Episcop Ambrozie nr 2-4 et. VOI, ap. 49, sect. l Bucureşti

Aceasta scrisoare, trimişi lui Emil Cioran în primăvara anului: 1990, a fost publicată În revista Apostrof

din Cluj, în numărul 2 din 1990.

Emil Cioran către Bucur Ţincu

„Ca şi tine, îi păstrez lui Petrică aceeaşi admiraţie. Ce om extraordinar! Cu verva sa fără pereche, dacă ar fi trăit la Paris, ar fi avut astăzi o reputaţie mondială. Vorbesc adesea despre el ca despre un geniu al vremurilor noastre sau, mai degrabă, ca despre singurul spirit genial pe care mi-a fost dat să-1 întâlnesc În viata mea”, (aprilie 1974)

„Aşa cum ti-am scris ultima dată, admiraţia mea pentru Petrică a rămas intacta de-a lungul anilor. Ce geniu fulgurant! îmi amintesc de câteva dintre formulările sale ca şi cum le-aş fi auzit ieri. Am cunoscut multe spirite remarcabile dintre care unele erau cu totul de primă mână: nu am întâlnit în nici un caz o inteligentă atât de incandescentă ca a sa”.

(mai 1974)

“S-ar putea spune că asta-i fudulie, dar am făcut-o, ştie şi părintele Anania. Zic: „Fârtaţilor, dacă vom muri toţi aici – eram tânăr, în haine vărgate şi în lanţuri – nu noi facem cinste Poporului Român că murim pentru el; ne-a făcut onoarea să murim pentru el. Şi, domnule colonel, să comunicaţi ministrului Drăghici din partea mea că, în viziunea mea, Poporul Român e una din minunile lui Dumnezeu în marşul Lui pe pământ. Iar dumneavoastră să ştiţi că partidele politice sunt cai la carul de aur al istoriei românilor; când devin gloabe Poporul Român le trimite la abator.

Ultimul dialog :

“- Sunt oameni care cred în dumneavoastră. N-aţi avut practic discipoli, dar sunt oameni care cred în dumneavoastră.

– Am avut şi discipoli. Nu se putea să nu am discipoli, doamnă, fiindcă sunt un om vorbăreţ. Toată suferinţa mea se datoreşte poftei mele de a vorbi fără restricţii.

– Aş vrea să vă luptaţi acum pentru dumneavoastră, să nu cedaţi… chiar dacă aveţi o zi mai proastă astăzi…

– Eu… am vrut să mă sinucid… (Este vorba de perioada puşcăriilor comuniste – n.r.).

– Poate că exact asta se dorea.

-… dar n-am avut curaj. Nu am avut, nu curajul fizic, ci pe cel metafizic. N-am vrut să-1 ofensez pe Dumnezeu.

– În ce trăsătură a poporului român ar trebui să credem, ce ar trebui să construim mai departe?

înzestrarea, inteligenta, bunătatea, nobleţea, ce anume credeţi…

– Eu am făcut numai bine în viata mea. Dacă venea un om prăpădit şi mă găsea că am luat salariul, îl împărţeam cu el. Am făcut treisprezece ani de temniţă. Am cerut să mă duc pe front, să mor cu arma-n mână, şi nu mi s-a permis.

– Cuvântul dumneavoastră, înţelepciunea dumneavoastră au fost tot o armă, nu?

– Nu, doamnă, eu sunt un om nerealizat. Aşa sunt eu.

– Ce socotiţi un om realizat?

– Eu am vrut să legiferez, nu să fiu puşcăriaş.

– Dar puşcăria este numai un segment, o perioadă din viata dumneavoastră, nu e întreaga viată. Ne-au rămas atâţia ani ai dumneavoastră pentru, să zicem, gloria poporului român.

– Eu pentru poporul român mă las împuşcat acum, la zid, acolo… Dacă e nevoie, pentru poporul român mă las împuşcat când vrea el. Mai mult nu pot să ofer poporului român, decât viata mea. Am cerut să mor pe front şi, un dobitoc, nu ştiu cum îl cheamă, a spus că n-am onoare, fiindcă am fost un om de dreapta.

– Ce înseamnă un om de dreapta?

– Român absolut, asta înseamnă.

– Cum vă rugaţi lui Dumnezeu?

– Cu umilinţă! Şi cu „Tatăl Nostru”. Numai faţă de Dumnezeu şi de neamul românesc mă simţ nimic, cu toate că am fost în vârful generaţiei mele, înaintea lui Mircea Eliade. Sunt nimic faţă de Poporul Român.

In clipa morţii, ultimele cuvinte ale lui Petre Ţuţea au fost: „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!”

Dogma este o formă purtătoare de mister, este revelată ca şi acesta. Misterul este singura formă eliberatoare din neliniştile mărginirii personale, ale înlănţuirii cosmice şi comunitare şi ale perspective infinitului şi morţii. De aceea libertatea nu poate fi gândită decât dogmatic, potrivit cu doctrina creştină, care este religia libertăţii. Omul este liber să participe sau nu la actul mântuirii sale. Această libertate o oferă catolicismul şi ortodoxia. Protestanţii situează omul sub semnul predestinării. Ei se situează, hegelian vorbind, înaintea apariţiei zeului, care însemnează lumină raţională opusă destinului orb. Constantin Noica mi-a povestit că în închisoare, la un interogatoriu care se prelungea peste măsură, anchetatorul a sfârşit prin a proclama răstit, cu titlu de avertisment: „Ascultă, eu 1-am anchetat şi pe Ţuţea”. Era pentru el o dovadă de extremă competenta, o încununare profesională de tipul doctoratului, o probă supremă. Călăul se legitima prin anvergura victimei.

În anii care au urmat, anvergura victimei a continuat să stimuleze vigilenta călăului. Petre Ţuţea continua să fie supravegheat, anchetat şi percheziţionat periodic, deşi recuperase statutul de „om liber”. Ce putea să-l facă atât de periculos? Cum reuşea bătrânul acesta să neliniştească în asemenea măsură structurile – atât de stabile totuşi – ale puterii? Se temeau de inteligenta lui? De umorul lui? De popularitatea lui? Probabil. Dar mai trebuie să fi fost ceva. Cu un instinct care nu le lipsea, anchetatorii simţeau că Petre Ţuţea este duşmanul absolut, duşmanul în ipostază chintesenţială: el întruchipa într-un dozaj unic credinţa în Dumnezeu, firescul ideilor, hazul enorm al formulării, pe scurt tot ce era mai greu de clintit din sufletul naţional. De o parte puterea nelegitimă, schimonosită şi schimonositoare, de cealaltă un gentilom valah, un Chesterton câmpulungean, un ţăran imperial, fără frică şi fără fineţuri psihanalitice. Nu se poate spune că Petre Ţuţea a dus cu puterea un război din care a ieşit învingător. Căci el a început prin a fi învingător şi a dus războiul cu gratia suverană a celui ce nu poate pierde. Cum să piardă o victimă, pe care călăul însuşi o admiră?(A.Plesu despre P.Tutea)

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: