jump to navigation

Eugène Ionesco 12 Mai 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

De ce scriu?  

Inca ma mai intreb. Scriu de mult. La treisprezece ani scriam o piesa de teatru, la unsprezece – doisprezece ani poeme si tot atunci, la unsprezece ani am vrut sa-mi scriu memoriile: doua pagini de caiet scolaresc. Totusi, as fi avut destule de spus. Stiu ca pastram unele amintiri din prima copilarie,, de pe la varsta de doi-trei ani, din care nu mi-a mai ramas decat amintirea unei amintiri. Vorbim despre copilarie abia dupa ce iesim din ea, cand n-o mai intelegem prea bine. E clar ca nu ne intelegem noi insine nici cand suntem copii, dar, in tot cazul, cand eram la Mayenne aveam constiinta ca traiesc in fericire, in bucurie, si ca fiecare clipa era plenitudine, desi nu cunosteam cuvantul plenitudine. Traiam in uimire. Prima sfasiere am simtit-o cand a trebuit sa parasesc La Chapelle-Anthenaise. Cu timpul insa lumina aceea tot ar fi palit si nu vad cum as fi putut deveni eu agricultor, neinzestrat cum sunt pentru treburile manuale. Unii colegi ai mei de la scoala comunala au ajuns mari fermieri; cred ca o duc greu, ca viata lor nu mai e un joc si ca de mult privesc cu nepasare la joaca copiilor. Puteam deveni invatator in sat, dar atunci n-as fi avut vacanta decat in vacante, or, pentru adulti, ele nu sunt cu-adevarat vacante.

Unul din motivele principale pentru care scriu se confunda cu nevoia de-a regasi miraculosul copilariei mele dincolo de cotidian, bucuria dincolo de drama, prospetimea dincolo de asprime. In Duminica Floriilor, stradutele satului erau acoperite de flori si ramuri si totul se transfigura sub soarele de aprilie. In zilele de sarbatoare, urcam panta ingusta si bolovanoasa in sunetul clopotelor bisericii pe care o vedeam aparand treptat, mai intai in varful clopotnitei cu girueta, apoi clopotnita intreaga pe fundalul albastru al cerului. Lumea era frumoasa, imi dadeam seama, de o prospetime si puritate fara fisura. Repet, fac literature ca sa regasesc acea frumusete, intacta, in noroi. Si cartile, si piesele mele sunt o chemare, expresia unei nostalgii, caut o comoara scufundata-ntr-un ocean, pierduta in tragedia istoriei. Ori, daca vreti, caut lumina si mi se pare ca o gasesc, din cand in cand. Din cauza asta nu numai ca fac literature, din cauza asta m-am si nutrit cu ea. Cautand mereu acea lumina adevarata dincolo de tenebre. Scriu in noapte si spaima, luminat in rastimpuri de umor. Dar nu luminarea aceasta, nu lumina asta o caut. Piesa de teatru, confesiunea intima sau romanul raman sumbre daca, dupa ce am strabatut tenebrele, nu dau de lumina.

In realitate caut o lume virginala, caut lumina paradisiaca a copilariei, splendoarea zilei dintai, splendoarea fara pata, univers intact care astept sa mi se-arate proaspat, parca abia nascut. Ca si cum as vrea sa assist la evenimentul facerii lumii, ignorand decaderea ei, si caut acest eveniment in mine insumi, cu dorinta, parca de-a restrabate cursul istoriei, sau il caut in personajele mele, care sunt alti eu insumi ori care sunt aidoma altora ce-mi seamana, fiind si ei, ca si mine, in mod constient sau nu, in cautarea luminii absolute. Fiindca n-au nici o indicatie cu privire la drumul pe care-l au de parcurs, personajele mele ratacesc in intuneric, absurd, angoasa.S-a afirmat adesea ca am vorbit prea mult despre angoasa mea. Eu cred mai degraba ca vorbesc despre angoasa omeneasca in care oamenii incearca sa scape prin mijloace improprii, zbatandu-se in cotidian, in cenusiul existentei ori in nefericire, atunci cand nu se amagesc singuri inchizandu-se in impasurile istoriei si ale politicii, ale exploatarilor, represiunilor, razboaielor. Copilaria si lumina se intalnesc, se identifica in sufletul meu. Tot ce nu-I lumina este angoasa,bezna. Scriu ca sa regasesc lumina aceea si ca sa-ncerc s-o impartasesc. Ea se afla la hotarul unui absolut pe care ba il pierd, ba il gasesc. Mai e si uimirea. Ma vad in fotografiile din copilarie, cu ochii mari, plini de stupoarea ca exist. Nu m-am schimbat. Uluirea primordiala mi-a ramas.

Ma aflu aici, am fost pus aici, sunt inconjurat de tot ce ma-nconjoara, nu stiu intotdeauna ce s-a intamplat cu mine. Am fost mereu impresionat de frumusetea lumii. Cand aveam opt ani, noua ani, am trait doua luni de aprilie si doua de mai pe care nu pot sa le uit. Alergam pe drumul marginit de ciubotica-cucului, alergam de-a lungul pajistilor verzi, cu bucuria inexprimabila de a fi. Culorile de-atunci, stralucirea de-atunci ma obsedeaza si nu spun adevarul deplin afirmand ca lumea-I o temnita. Au fost primaveri cand inca mai recunosteam culorile, frumusetea, lumina unui paradis de care pesemne imi mai aminteam. Chiar si azi, ca sa pot scapa de spaime, ma asez parca in afara lumii si o privesc atent, ca si cum totul mi s-ar arata ca pentru prima oara, ca in prima zi a constiintei mele. Stand deoparte, izolat de lume, o contemplu ca si cand n-as face parte din ea. In asemenea clipe mi se intampla sa fiu invadat de bucurie. Iar cand uimirea atinge apogeul, nu ma mai indoiesc de nimic. Am certitudinea ca m/am nascut pentru eternitate, ca moartea nu exista si ca totul e un miracol. Prezenta stralucitoare. Sunt recunoscator ca asist la aceasta manifestare, voi participa la toate Manifestarile divinitatii, vesnic. Numai in astfel de momente, dincolo de toate mizeriile si spaimele lumii, am certitudinea ca sunt pe deplin si cu adevarat constient. Regasesc varsta cand ma plimbam cu batul meu de alun printre violete si ciubotica-cucului, in lumina de primavera, cand lumea imi parea a fi la inceput, cand eu insumi eram la inceput. Da, scriu mai ales ca sa-mi marturisesc uimirea. Dar nu totdeauna uimirea cuprinde bucuria ori, mai degraba, rareori ajung sa fiu indeajuns de uimit ca sa incerc o asemenea bucurie, un asemenea extaz. Mai tot timpul cerul e intunecat, mai tot timpul traiesc in angoaza, cu deprinderea angoasei. Declinul in urma caruia totul se lumineaza se produce rar. Incerc sa-mi amintesc, incerc sa ma agat de miracolul luminos, izbutesc cateodata, dar, cu varsta, din ce in ce mai greu. Anii de istorie personala sunt ca secolele zbuciumate, nefericite, demonice, ale istoriei universale. Un trecut agitat, ce pare a se confunda cu amintirile, cu memoria lumii, ma desparte si ne despartede inceputuri. Traim deprinsi cu angoasa si nefericirea si, chiar daca receptez cand si cand lumea ca o sarbatoare, stiu, cum stim cu totii, ca ea inseamna nefericire. Mai intai a existat prima uimire: constientizarea existentei, o uimire pe care as putea s-o numesc metafizica, o uimire in bucurie si lumina, o uimire pura, straina de orice judecata asupra lumii, o uimire pe care n-o mai regasesc decat in clipe de gratie, clipe foarte rare, fireste. A doua uimire s-a grefat pe cea dintai. Un sentiment de nedumerire, constatarea ca raul exista ori, mai simplu, ca nu e bine. Constatarea ca raul exista, deocamdata, chiar in mijlocul nostru, ca ne roade, ca ne distruge. Raul ne impiedica sa avem constiinta miraculosului. Ca si cum n-ar face parte din miracol, raul e cotidian, e hrana noastra de toate zilele. Bucuria de-a fi e inabusita, chiar inecata in nefericire. Iar raul e la fel de inexplicabil ca si existenta, e legat de ea. Aici se afla marea enigma. Tema a fost dezbatuta de sute de mii de filozofi, teologi, sociologi. Nu voi discuta despre aceasta problema insolubila. Vreau doar sa spun ca, in calitate de scriitor, nefericirea universala devine pentru mine o chestiune personala, intima. Trebuie sa parcurg raul ca sa ating, dincolo de el, nu fericirea, ci o bucurie trecatoare. Raul si angoaza mi-au inspirat – naiv, stangaci, operele. Raul a strivit bucuria. El ma inconjoara, uimindu-ma la fel ca si lumina, dar cantarind mai greu decat ea. El apasa pe umerii mei. In piesele mele, n-am vrut sa-l discut, ci sa-l infatisez. Faptul ca e inexplicabil face ca orice demers, orice act al nostru sa fie absurd. Asta simt eu, ca artist. Enigma existentiala mi se pare de acceptat, misterul raului – nu. Raul e cu desavarsire inacceptabil, intrucat a devenit lege si nu oamenii sunt raspunzatori de acest lucru. E destul sa privim in jurul nostru , sa citim ziarele, ca sa intelegem ca binele nu e cu putinta. Dar, de asemenea, e destul sa privim o picatura de apa la microscop ca sa vedem cum celulele, fiintele microscopice se afla intr-o lupta continua, cum se distrug reciproc, cum se devora unele pe altele. Ceea ce se petrece in infinitul mic se petrece pe toate treptele nemarginirii universale. Legea e razboiul. Singura lege. Stim cu totii acest lucru, dar nu-l mai bagam in seama. E suficient sa devenim constienti de el, e sufficient sa ne gandim la el pentru a intelege ca nu asa ar trebui sa fie, ca a trai astfel e imposibil. Conditia existentei este inadmisibila. Traim intr-o economie inchisa, nimic nu ne vine dinafara, deci suntem constransi sa ne mancam intre noi. Mancati-va unii pe altii. Creaturile nu cred sa fie de accord cu asemenea stare de lucruri. Un singur gest al nostru e o catastrofa pentru universuri de protozoare. Implant lopata si distrug dintr-o data popoare de furnici. Orice gest, orice miscare, oricat de neinsemnate, produc dezastre si catastrofe. Ma plimb pe o pajiste tihnita fara sa ma gandesc ca toate plantele de-acolo isi disputa un mic spatiu vital si ca radacinile acelor impunatori arbori, adanc infipte in pamant, provoaca tragedii si suferinte, ucid. Fiecare pas al meu ucide si el. Si-atunci imi spun ca frumusetea lumii e o amagire.

Mai tarziu, catre paisprezece-cinsprezece ani, la varsta cand toti suntem pascalieni fara Sa-l fi citit neaparat pe Pascal, uitandu-ma o data la stele m-a cuprins ameteala spatiilor infinite. Micul infinit e si mai ametitor decat marele infinit. Neputinta de-a concepe o lume fara limite, neputinta de-a ne imagina infinitul, iata infirmitatea noastra fundamentala. Nici macar nu stim ce facem. Suntem pusi sa facem lucruri pe care nu le intelegem. Pentru o inteligenta superioara suntem asemenea acelor caraghioase animale salbatice de la circ, dresate sa execute gesturi comandate, al caror sens nu-l pot pricepe. Suntem luati in ras. Suntem jucaria cuiva… Dac-am sti macar… Suntem cufundati in ignoranta, faccem altceva decat ne inchipuim ca facem, nu suntem stapani pe noi insine. Totul ne scapa de sub control. Facem revolutie ca sa instauram dreptatea si libertatea. Si instauram nedreptatea si tirania. Suntem pacaliti. Totul se intoarce impotriva noastra. Nu stiu daca exista sau nu un sens, daca lumea este sau nu absurda, pentru noi este absurda, noi insine suntem absurzi, traim in plin absurd. Condamnati sa nu stim nimic, doar ca tragedia e universala, acum ni se spune ca moartea e un fenomen natural, ca suferinta e naturala, ca trebuie acceptata pentru ca e naturala. Nu este o solutie. De ce sunt ele naturale si ce inseamna natural? Naturalul e tocmai incurabilul pe care nu-l accept, e legea pe care o neg, dar degeaba, sunt prins in capcana frumusetii parelnice a lumii. De un lucru putem fi insa constienti: ca totul este tragedie. A explica asta prin pacatul originar nu inseamna a oferi o explicatie. De ce s-a produs pacatul originar, daca-I adevarat ca s-a produs? Mai extraordinar decat orice e ca pana la urma fiecare dintre noi devine constient de tragedia universala. Si ca fiecare dintre noi e centrul universului, fiecare fiinta traieste intr-o spaima pe care n-o poate imparti cu miliardele de alte fiinte ce traiesc totusi aceeasi spaima, fiecare fiind un Atlas pe care apasa toata povara lumii. N-am decat, mi se spune, sa discut despre toate acestea cu vreun prieten care desigur nu ma va ucide, n-am decat sa ma duc asta-seara la un concert sau la teatru. Ca sa aud ce? Ca sa vad ce? Aceeasi tragedie insolubila. N-am decat sa-mi ofer un pranz copios, unde sa ma infrupt din animalele care au fost taiate, din plantele a caror viata a fost curmata. Tot ce pot face e sa nu ma gandesc la asta. Dar, atentie, ne paste primejdia. Vom fi omorati, la randul nostru, fie de oameni, fie de microbi, fie de dezechilibrul functional al propriei fiziologii. N-avem parte decat de clipe de ragaz, de cate o scurta recreatie, in detrimentul celorlalti. Imi dau seama, repet, ca spun numai banalitati. Le numim banalitati, dar sunt adevaruri fundamentale pe care incercam sa le ocolim ca sa nu ne mai gandim la ele si sa putem trai. O sa vi se spuna ca nu trebuie sa va lasati obsedati de asemenea lucruri, ca e anormal sa fii obsedat de ele. Mie anormal mi se pare ca aceste lucruri sa nu ne obsedeze si ca pofta de a trai, dorinta de a trai sa ne adoarma constiinta. Suntem alienati metafizic. Alienarii noastre ii adaugam inconstienta.      

    Am un amic, filosof al disperarii, deloc insensibil, pentru care pesimismul a devenit chiar mediul firesc de viata. Vorbeste mult, vorbeste bine si e vesel. “Omul modern, zice el, bricoleaza in incurabil”. Prietenul meu chiar asa si face. Sa-l imitam. Traim pe mai multe niveluri de constiinta. De vreme ce tot nu e nimic de facut, de vreme ce tot suntem sortiti mortii, sa fim veseli. Dar sa nu ne lasam pacaliti. Sa pastram, in strafundul constiintei noastre ceea ce stim. Si sa ne facem datoria de-a le-o spune si altora, caci oamenii trebuie sa cunoasca adevarul. Sa ucidem cat mai putin cu putinta. Ideologiile nu fac decat sa ne incurajeze sa ucidem. Sa le demistificam. Poate asa ne vom da seama, bunaoara, ca sau ridicat imperii coloniale si s-au comis massacre in numele crestinismului si al iubirii. Noi imperii coloniale se constituie astazi, cu pretul unor asasinate si mai cumplite, in numele dreptatii si al fraternitatii. Sa stim asadar ca ideologiile nu sunt decat masti ce permit decat explozia irationalitatii ori a extrarationalitatii crimei, inscrisa chiar in firea noastra. Daca raul pe care oamenii si-l fac unii altora isi schimba aparenta, natura lui profunda ramane aceeasi. Am scris ca sa ma intreb la radul meu despre aceasta problema, despre acest mister. E tema piesei mele “Ucigas fara simbrie”, unde ucigasul il chestioneaza pe asasin incercand zadarnic sa afle motivele urii acestuia. Ura poate avea pretexte – motive nu. Asasinul omoara pentru ca nu poate face altfel, fara nici o motivatie. Ucigandu-I pe altii, ne ucidem pe noi insine. A trai dincolo de bine si de rau, a considera un lucru dincolo de bine si de rau, asa cum voia Nietzsche este cu neputinta. El a innebunit de mila vazand un cal batran prabusindu-se si crapand. Mila exista, deci, nu Eros, ci Agape. Dar caritatea e gratie, har. O singura iesire e posibila: contemplatia, minunarea in fata actului existential, cum spuneam inainte. E un mod de a te situa dincolo de bine si de rau. Stiu, e greu sa traiesti in uimire cand te afli in ocna, cand te tintuiesc mitralierele ori pur si simplu cand te dor dintii. Sa traim totusi in uimire atat cat ne sta in putinta. Bogatia creatiei e infinita. Nici un om nu seaman cu altul, nici o semnatura nu seamana cu alta. Nu exista doi insi cu amprente digitale identice si nimeni nu e altcineva decat el insusi. Inca un motiv de stupoare. Inca un miracol. In America, oamenii de stiinta, cei de azi, au depasit ateismul. Ma refer la fizicieni, matematicieni, naturalisti, carora creatia li se pare a avea o finalitate, carora li se pare ca exista un plan, o constiinta diriguitoare. Nici un individ nu s-a nascut in zadar. Daca universul are o finalitate, atunci si individul trebuie sa aiba una, ca si orice particular materiala. Deci sa ne pastram increderea. Toate astea vor trece.

Nu am impresia ca as fi spus lucruri noi, ci ca am trait intens doua sentimente contradictorii – lumea e si minunata si atroce, si miracol si infern, iar aceste doua sentimente contradictorii, aceste doua adevaruri evidente constituie fundamentul existentei mele personale si operei mele literare. Spuneam ca m-am intrebat de ce scriu. Analizandu-ma, sper sa fi gasit un raspuns substantial, desi provizoriu. Scriu ca sa dau seama despre adevarurile fundamentale, despre intrabarile absolute: de ce existam ori, mai bine zis, cum de existam, si cum de este posibil raul ori, mai bine zis, de ce raul face parte din miracolul existentei? Deci scriu ca sa le reamintesc oamenilor aceste probleme, ca sa-I determin sa devina constienti de ele, sa fie in garda, sa nu le uite. Sau, mai degraba, sa si le aminteasca din cand in cand. De ce sa nu ni le uitam, de ce sa nu ni le amintim? Pentru a fi constienti de destinul nostru, pentru a sti cum sa ne raportam la ceilalti si la noi insine. Constiinta noastra sociala decurge din constiinta noastra metafizica, din constiinta noastra existentiala. Neuitand ce suntem, unde suntem, ne vom intelege mai bine. O fraternitate cu temei metafizic este mai sigura decat fraternitatea ori camaraderia cu temei politic. Desi fara raspuns, intrebarea metafizica este mai sigura, mai autentica, in cele din urma mai folositoare decat raspunsurile false sau partiale pe care pretinde a ni le da politica. Stiind ca fiecare individ, dintre miliardele de indivizi, reprezinta un tot, un centru, ca toti ceilalti sunt tot noi insine, vom fi mai ingaduitori cu noi sau, spunand altfel, acelasi lucru, cu altii. Trebuie sa admitem ca fiecare este, paradoxal, buricul pamantului. Numai asa, fiecare va dobandi mai multa importanta: tu insuti, o importanta mai mica, celalalt, una mai mare. Suntem, in acelasi timp, insignifianti si nemaipomenit de importanti, iar destinul nostru este identic. Numai pornind de la constiinta acestui fapt, vom stabili intre noi alte raporturi. Sentimentul uimirii si al minunarii in fata lumii pe care o contemplam, legat de sentimentul concomitent ca totul nu e decat suferinta, iata temeiul unei posibile fraternitati metafizice, al unui umanism metafizic. Ceilalti sunt infernul e formula celebra a unui scriitor si filosof contemporan. Ceilalti sunt noi insine, I se poate raspunde. Daca nu ne sta in putinta sa transformam intr-un paradis viata noastra laolalta, barem sa facem din ea o trecere mai putin neplacuta, mai putin spinoasa. Cred ca dintre toate ratiunile scrisului, doua sunt cele mai puternice: sa impartasim celorlalti uluirea, minunarea ca existam, miracolul lumii si sa facem auzit lui Dumnezeu si oamenilor strigatul nostru de spaima, sa aducem la cunostinta ca am existat. Restul e secundar.

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: