jump to navigation

O poveste de viata – Acad. Solomon Marcus 22 Aprilie 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

La o masă dreptunghiulară din biblioteca Colegiului Sfântul Sava din Bucureşti, printre alţi invitaţi, stă Solomon Marcus, cu un zâmbet discret pe faţă, ascuns în cutele pielii, acolo unde câteva fire de barbă albă au rămas nerase. S-a tuns de curând, iar asta îi face nevăzută chelia pe care altădată o privea îngrozit cum lasă în creştetul capului un loc sterp, o posibilă oroare în ochii femeilor. Costumul dungat îi face trupul mai robust, iar manşetele cămăşii îi acoperă puţin din palmele ca de copil, fine încă la 85 de ani.

„Vă mulţumesc că aţi acceptat să participaţi la această festivitate”, spune George Cazacu, directorul Colegiului, „prima de acest fel organizată de Alianţa Colegiilor Centenare. Domnul profesor academician Solomon Marcus, care a avut bunăvoinţa să accepte Premiul Lykeion, onorează această întâlnire.” Cazacu se uită des pe foile din faţă şi priveşte scurt către cei aproape 25 de invitaţi, profesori de la Sava şi de la alte colegii membre ale Alianţei, adunaţi într-o sală cu plafon înalt şi vitrine din lemn masiv, înţesate cu cărţi.
„Mă bucur că avem aici reprezentanţi de seamă ai matematicii româneşti”, spune cu o voce uşor gâtuită, „pentru că domnul academician are ca primă preocupare matematica şi este o personalitate recunoscută a vieţii sociale şi culturale de la noi.”

Mulţi din sală nu sunt departe de vârsta pensionării: bărbaţi cu feţe încercănate, bărbi albe sau mustăţi cărunte, umeri care curbează spatele sub sacouri, degete butucănoase – semne ale bătrâneţii care le uniformizează destul de mult înfăţişarea. Marcus priveşte către ei protector. O parte i-au fost studenţi la Universitatea Bucureşti, unde a predat analiză matematică timp de 40 de ani. Premiul pe care-l primeşte astăzi e o recunoaştere a preocupării lui pentru o educaţie mai bună, subiect despre care vorbeşte şi scrie de aproape 60 de ani. Mereu a crezut că puterea se află în primul rând în mâna fiecărui învăţător sau profesor, şi abia apoi în a statului, că lipsa de timp, programele supraîncărcate sau obligaţia de a le respecta, sunt doar pretexte pentru a nu începe o relaţie cu elevii. De fiecare dată când e în faţa celor din sistem, încearcă să le arate că a rămas un om cu idei vii, prins într-un corp pe care timpul l-a făcut, fără permisiunea lui, mai aspru, mai rigid.

Activitatea de cercetare l-a transformat într-o autoritate mondială în matematică, apoi în domeniile limbajului, poeziei, teatrului, informaticii şi semioticii. Aşa a ajuns membru al Academiei Române. Cărţile pe care le-a scris de-a lungul carierei – peste 40, multe publicate şi în străinătate, unele menţionate în enciclopedii specializate sau universale – precum Algebraic Linguistics şi Introduction mathématique à la linguistique structurale, sunt punţi interdisciplinare.

Ca orice creator, are sensibilităţile lui. În 2009, se emoţiona după finala de la Australian Open, impresionat de Roger Federer care izbucnea în lacrimi după ce pierduse în faţa lui Rafael Nadal. E genul de om care, atunci când intră în curtea Casei oamenilor de ştiinţă, un fost conac boieresc la care ia masa uneori, se uită la pavajul gri, cu cercuri concentrice brăzdate de linii, şi spune „Ce figuri geometrice interesante!”. Apoi, la finalul mesei, îşi întreabă invariabil companionii: „Ce notă daţi mâncării?”, tot aşa cum, la finalul discursurilor sale, e posibil să întrebe „Ce notă îmi dai?”. Marcus te va face să uiţi de timp, pentru că, la fiecare trei-patru paşi, te va opri, îţi va mai povesti puţin despre univers şi îţi va repeta o vorbă celebră: „În ştiinţă, nu există drumuri pentru regi”, însemnând că nu poţi scurta drumul spre înţelegere, sărind etape sau ignorându-le.

Se simte confortabil la Sava. Singura grijă e să prevină entuziasmul pe care oamenii tind să-l aibă faţă de el mai cu seamă pentru că a intrat în Clubul octogenarilor. Când ai o „vârstă venerabilă”, unii tind să vadă în tine o instanţă de înţelepciune, te aprobă mimetic, te încurajează să obţii din acest decalaj cronologic un avantaj moral, o armă de intimidare. Pariul lui e să demonstreze că reacţionează la ce se întâmplă azi, că e perfect lucid, nu protejat într-un cocon şi pus la păstrare. La 85 de ani, a continua să gândeşti şi să simţi nu e un efort care îţi erodează starea, ci o întreţinere.

„Trecem pe lângă lucruri de o semnificaţie imensă, fără a le acorda atenţie”, le spune. „Faptul că, în România, într-o clasă se află 25 de elevi şi nu cel mult 15, poate avea consecinţe devastatoare asupra educaţiei la vârstele mici. 15 este numărul care permite dascălului să aibă o relaţie personală cu fiecare, să stabilească o prietenie pe care să o transforme într-o iubire.”

Ideile lui în educaţie vin dintr-o frustrare. În şcoala primară, pe primele pagini ale caietelor, scria ce vedea la tablă, iar la finalul lor, punea cifre şi le combina în fel şi chip. Desena beţe, le aşeza unul după altul, rânduri întregi, părea că totdeauna mai era loc de unul. Apoi le număra din 5 în 5. Oricâte ar fi scris, nu se terminau. Era straniu că nu exista un cel mai mare număr. Inconştient, a existat de la bun început în el o atracţie spre infinit. Analiza matematică, în esenţă, asta este – studiul infinitului. Cele mai multe numere nu sunt nici întregi, nici fracţionare, sunt numere care au o scriere nesfârşită, de cele mai multe ori necunoscută complet. Analiza matematică e interesată de ceea ce are un comportament asimptotic, adică de ce se întâmplă la etapa a n-a a unui proces, când n creşte la nesfârşit. Nici un profesor din şcoală sau liceu nu a putut să-i întreţină această atracţie.

„Faptul că menţinem un învăţământ bazat mai ales pe modalitatea imperativă şi nu pe cea interogativă”, le mai spune Marcus colegilor, „că nu există un echilibru între poruncă, întrebare, îndoială, rugăminte, acceptare poate fi devastator iarăşi”. Nu aude telefoanele sunând în sală şi nici crâmpeiele de conversaţii purtate cu mâinile la gură sau nestingherite, în timp ce el vorbeşte. În parte, pentru că auzul i-a slăbit. Apoi pentru că, atâta vreme cât va convinge de fiecare dată măcar pe unii de ideile lui, merită să continue. Ştie că, pentru cei mai mulţi, e un idealist.

Abia în facultate s-a îndrăgostit cu adevărat de matematica pe care o alesese ca studiu universitar după ce descoperise, la sfârşit de liceu, geometriile neuclidiene. Când Miron Nicolescu le-a spus studenţilor de anul I, în amfiteatrul Spiru Haret, „Faceţi tabula rasa din matematica şcolară”, a înţeles că făcuse alegerea corectă. Nicolescu, blând şi protector, îi vorbea despre rolul analogiilor în matematică. A fost cel mai apropiat profesor al lui Marcus, primul lui mentor, dar nu singurul. Octav Onicescu era de o eleganţă fără cusur, Gheoghe Vrănceanu, pentru că era decan, îşi strângea studenţii la decanat, în jurul unei mese cu postav verde de care se folosea pe post de tablă. Victor Vâlcovici era riguros, un examinator dur. Cu o scriere caligrafică şi o cutie de cretă colorată mereu la îndemână, nu-i scotea niciodată din „dumneavoastră”. Simion Stoilow l-a învăţat că matematica e o lume de idei, Grigore Moisil, jovial şi molipsitor în pasiunile lui interdisciplinare, i-a arătat că matematica e un mod de a vedea lumea, iar Dan Barbilian, inseparabil de limbajul poetic, chiar şi atunci când vorbea despre algebră sau cu femeia de serviciu, rotind în aer bastonul, transforma „mulţimea vidă” în „mulţime deşartă”, „viteza” în „iuţeală”, „porţiunea” în „petec”.

Marcus îşi plimbă ochii în sală, vocea îi sună mai puternică decât înainte, iar arătătorul rămâne încremenit în aer. „Acesta este testul.” Bate uşor cu pumnul în masă. „Testul”, bate din nou, „unui învăţământ care nu eşuează, ci reuşeşte. Dascălul trebuie să obţină de la elevii lui iubirea pe care el le-o acordă.”

Ca profesor, le-a spus mereu studenţilor că matematica vie nu e în manuale, ci în revistele de cercetare. Îi ducea în bibliotecă, le punea în braţe cărţi sau întrebări nevinovate, până descoperea ce îi interesa, apoi îi iniţia în cercetare. Liviu Dinu e profesor la catedra de Fundamentele Informaticii a Universităţii din Bucureşti şi îşi aminteşte că, la orele lui Marcus, fiecare concept era plasat istoric şi cultural. Asta chiar dacă unii dintre colegii de catedră îl acuzau că are pretenţii de filozofie, în loc să se mărginească la materia lui.

Pe Cristian Calude, acum profesor de informatică teoretică la Universitatea din Aukland, în cel mai mare şi mai bun departament de profil din Noua Zeelandă, l-a convins că, până la întâlnirea cu el, confunda îndemânarea de calcul cu adevărata matematică.

Unii studenţi i-au dus mai departe ideile, au devenit iniţiatorii unor domenii noi. Gheorghe Păun e specialist în teoria limbajelor formale (o abordare abstractă a limbajelor, fără a face vreo referire la natura elementelor alfabetului) şi inventatorul calculului cu membrane, un domeniu la care a ajuns printr-o întrebare simplă: Aşa cum creierul funcţionează ca un calculator, de ce n-ar fi asta valabil şi pentru celula biologică?

Toţi cei ce vorbesc despre el nu pot despărţi savantul de om şi nu-i găsesc comparaţie. Mihai Dinu, profesor la Departamentul de Comunicare şi Relaţii Publice al Facultăţii de Litere de la Universitatea Bucureşti, unul dintre cei care i-au continuat ideile privind teatrul studiat cu ajutorul matematicii, spune că oameni inteligenţi sunt mulţi. Cu delicateţea şi bunătatea lui Marcus însă, niciunul.

Ochii îi clipesc rar îndărătul lentilelor. Glasul urcă, lasă mâinile să-l ajute şi loveşte cu buricele degetelor masa.
„Elevii din clasele mici în special sunt obligaţi ca la sfârşitul anului şcolar să cedeze manualele după care au învăţat, pentru şcolarii care vin din urmă. Ce mentalitate a putut să conceapă aşa ceva?” E sincer indignat, dar nu acuzator.
„Îmi amintesc că, la sfârşitul fiecărei clase, manualul meu era plin cu semne de mirare şi întrebare, de observaţii. El făcea parte din viaţa mea personală, mai personală decât periuţa de dinţi.” Cei din jurul lui zâmbesc duios, în colţul buzelor. „Cum să-l cedez altcuiva? Că se face o economie materială? Dar este ea compensată de imensul prejudiciu educaţional pe care-l provoacă?”

Marcus recitea în fiecare vacanţă de vară manualele din anii trecuţi, ca să vadă la câte din întrebările de pe marginea lor învăţase să-şi răspundă între timp. La 14 ani, se îndrăgostise de poezie. Îi descoperise în biblioteca lui Marcian, fratele lui mai mare cu 11 ani, contabil la o moară şi pasionat de literatură, pe Rilke, Esenin, Prévert, Arghezi, Barbu sau Baudelaire. I-a copiat în caiete cu foi veline pe care le mai deschide şi azi. Poezia, ca şi matematica, înseamnă maximum de gând în minimum de cuprindere. Teorema, ca şi poezia, e un sentiment, dar pentru a-l trăi e nevoie şi de expresia lui verbală.

Pe feţele celor de la Sava e un amestec de consimţire şi vinovăţie.
„Altă chestiune care m-a oripilat este ceea ce se petrece în timpul grevelor profesorilor, despre care se spune că vor veni la şcoală şi vor supraveghea pe elevi, dar nu vor preda.” Marcus simte ezitarea din jur, dar nu slăbeşte tonul ferm. „În secolul XXI, a considera acţiunea de a preda principala datorie a profesorului mi se pare o gafă extraordinară. A preda înseamnă că cineva la catedră monologhează, iar elevii scriu în bancă ceea ce le spune profesorul.”
Ştie că, de cele mai multe ori, trezeşte celorlalţi un respect pe care oamenii îl au faţă de ceea ce nu înţeleg, dar astăzi nu e una din acele zile.
„În educaţie, trebuie să suspectăm tot ceea ce este într-o carte sau se aude de la catedră. Acesta este simptomul cel mai clar al unei relaţii normale profesor-elev.”

Sala îl aplaudă şi îi mulţumeşte. Nu vine nimeni de data aceasta să-i spună între patru ochi „Domnule profesor, vă înţeleg, dar puţini din cei care vă ascultă sunt pregătiţi să vă urmeze îndemnul”. Nici nu aude pe la colţuri „Da, sigur, e adevărat ce spune, dau el nu trăieşte cu picioarele pe pământ.”
În ziua asta e fericit, a mai înţepat puţin moartea. La nicio vârstă nu se poate trăi cu gândul la un sfârşit apropiat. Nu se poate trăi decât cu iluzia că ai în faţă un timp indefinit, nelimitat.

Fiecare ieşire publică a lui Marcus se hrăneşte din liniştea singurătăţii lui. Aici studiază, gândeşte netulburat de nimeni şi respectă ritualuri care îi întreţin mintea şi sufletul. Fiecare dimineaţă e un nou început. Mai întâi reglează duşul pe apa caldă, cu o intensitate medie a presiunii. O pune să curgă lung peste cap, pe spate şi pe piept. Simte cum celulele creierului se înviorează. Pe măsură ce se apropie de mijlocul corpului, măreşte temperatura apei şi presiunea. Apoi coboară spre degetele picioarelor, tălpi şi călcâie. Nu se grăbeşte.

Se şterge de ultimele picături, trece prin faţa bucătăriei, pe lângă canapeaua plină cu cărţi, şi ajunge în holul de la intrare. Păşeşte pe lângă trolerul cu care a fost acum patru luni în Canada, la Universitatea din Toronto, ca examinator străin la un doctorat. În dreapta lui, pe corpul de mobilier vechi, stau înghesuite cărţi peste care sunt îndesate foi, pungi şi ambalaje.

Intră în camera alăturată, păşeşte peste hârtiile, manuscrisele şi revistele de pe jos. Bibliotecile par atârnate de un fir de aţă, într-un echilibru labil, gata să se prăbuşească din pricina greutăţii. Uşile vitrinelor sunt larg deschise şi cheile pierdute. Pe masa din lateral, un umeraş, o umbrelă şi o lampă de birou. În rest, hârtii care acoperă coperţi de carte. Zilnic, intră în casa lui în medie o jumătate de kilogram de hârtie prin poşta de acasă, cea de la Institutul şi Facultatea de Matematică sau de la Academie. Nu se poate îndura să arunce prea mult, nu ştie dacă şi când o să aibă nevoie de ele. Nimic nu e pierdut aici, doar rătăcit.

Îşi masează muşchii inimii cu o cremă din extract de plante, atingându-şi pieptul ca şi cum l-ar curăţa de praf. Trage dintr-o sorbitură aerul în piept, îl reţine, apoi îl dă afară prin buzele întredeschise uşor.

Depărtează puţin picioarele. Roteşte capul, apleacă trunchiul şi îndoaie braţul ridicat în sens opus aplecării. Flexiunea e mică, dar el insistă. Ţine buzele lipite, ca şi cum asta l-ar ajuta să-şi dozeze efortul. Pune mâinile în şold, apoi îndreaptă vârfurile degetelor în direcţia în care vrea să se mişte şi roteşte trunchiul în mişcări descompuse. Eliberează aerul pe nări odată cu schimbarea direcţiei. Întinde braţele în sus, se ridică uşor pe vârfuri şi se apleacă pe spate. Nu reuşeşte să se aplece mult, dar nu renunţă, balansează braţele şi respiră din ce în ce mai zgomotos.

Înainte de a locui în acest apartament de patru camere împreună cu Paula Diaconescu de la Catedra de Limba Română a Universităţii Bucureşti, a schimbat trei locuinţe. Studenţia a făcut-o la cămin – iarna era nevoit să înveţe prin bibliotecile publice, Parcul Carol şi Cişmigiu, iar vara, pe caniculă, se retrăgea în cavourile Cimitirului Iancu Nou. Mânca pe apucate, în cantine, şi împărţea dormitorul cu alţi vreo 10 studenţi. Din ’49, s-a mutat pe Ion Slavici, într-o cameră dintr-un apartament cu trei, fără acces la toate dependinţele. Cea mai tristă zi din săptămână era duminica, atunci când zgomotul vecinilor îl împiedica să lucreze, Biblioteca Academiei era închisă, iar lui nu-i rămânea decât să-şi consume cu acuitate deprimarea. Drumurile i se împărţeau între Institutul Politehnic şi Universitate, unde era asistent şi ţinea vreo 30 de ore de seminar pe săptămână. Singurele bucurii din acei ani erau matematica, cercetarea şi zâmbetul pe care îl găsea în locuri neaşteptate, ca în drumul spre autobuzul 47. Aceeaşi fetiţă îl întreba mereu, printre crăpăturile unui gard, dacă şi-a găsit numele. Marcus îi spusese că îl pierduse şi că era de nerecuperat. Într-o zi, a rugat-o să i-l împrumute pe-al ei. „Dar dacă mi-l pierdeţi?”, l-a întrebat ea. A ezitat puţin, apoi a spus „Vi-l dau. Mă cheamă Eleonora.” Cu astfel de vitamine găsite pe străzi sau în cărţi a rezistat până în ’62, când Paula, care i-a devenit apoi soţie, i-a zis „Ia-ţi lucrurile şi vino la mine”, într-o cameră din alt apartament, pe Şoseaua Viilor. El lucra pe un scaun, aşezat pe marginea patului, ea citea sau scria pe burtă, în pat, despre istoria limbii române literare. Când nu reuşea să folosească exact cuvântul pe care îl căuta, îl întreba ce s-ar potrivi. Dacă îl găsea, venea să-l sărute, iar, uneori, şi el făcea la fel. Marcus citea şi scria în jur de 12 ore pe zi. Cărţile pe care le-a scris în aceste condiţii, până în 1972, l-au făcut celebru.

În anii ’50-’60, ştiinţa descoperise că ideea de limbaj are mai multe surse, printre care: vorbirea oamenilor, comportamentul logic, sistemele formale din matematică, programarea la calculator, biologia sistemului nervos sau a eredităţii. Matematica s-a dovedit a fi numitorul lor comun. Aşa a început lingvistica matematică, domeniu în care Marcus e recunoscut drept unul dintre fondatori. În articolele dedicate domeniului, în bibliografia scurtă pe care enciclopediile universale o includ la final, sunt citate două din cărţile lui pe această temă, traduse la Paris şi New York. În ’69, prezenta în Suedia gramaticile contextuale, un gen de gramatici care pleacă de la ideea că orice construcţie lingvistică se obţine din plasarea unui număr finit de expresii într-un număr finit de contexte. N-au avut niciun ecou atunci, dar au devenit cu timpul tot mai folositoare informaticii teoretice, geneticii moleculare sau procesării cu ajutorul calculatorului a acelor procese lingvistice care se bazează pe reguli precise, cum e sintaxa, de exemplu.

După ce a aflat de lucrările lui Matila Ghyka şi Pius Servien, care puneau în legătură limbajul ştiinţific cu cel poetic, Marcus a înţeles că a venit vremea să unească marile lui iubiri: matematica şi poezia. Aşa a apărut Poetica matematică, în care Marcus susţinea o idee pe care unii au găsit-o scandaloasă, alţii provocatoare: matematica ar putea oferi instrumente importante de analiză literară. Într-o zi, s-a întrebat cum priveşte un surd un spectacol de teatru, ce îi spune mişcarea scenică dacă nu aude dialogul. Aşa au apărut studiile lui matematice asupra teatrului, bazate pe strategia de combinare a personajelor.
Apoi s-a întrebat cum se manifestă ereditatea. Cu ajutorul matematicii, a găsit analogii între biologia moleculară şi lingvistică. Legătura dintre ADN şi ARN, dintre proteine şi aminoacizi, l-a dus la gramatici generative în genetică, de tipul celor create – pentru limbajul natural – de Noam Chomsky, care demonstrase că limbajul este rezultatul unei maşini realizate de creierul uman.

Marcus avea 65 de ani la Revoluţie, o vârstă la care cei mai mulţi se retrag şi din viaţă, nu doar din carieră; dar tocmai atunci el a accelerat ritmul publicării articolelor de specialitate şi prezenţa la conferinţele ştiinţifice din lume. Numai în 2009, a fost invitat ca plenary speaker în 6 ţări şi în câteva oraşe din România. Activitatea lui din 2009 a fost mai bogată decât cea din 2008, dar 2010 pare să fie şi mai plin. Lucrează la un nou proiect pe tema spectacolului ca paradigmă universală şi este invitat aproape săptămânal în evenimente publice. Are nevoie de energie, aşa că doarme atunci când îi e somn, în două reprize care cumulează 8 ore şi are grijă de alimentaţia lui. La Policlinică merge doar o dată la trei luni, când trebuie să-şi ia o nouă reţetă, altfel evită pe cât posibil instituţiile medicale pentru că îl indispun. Oricum, şi-a ales un medic care l-a liniştit spunându-i că nu are diabet, după ce un altul îl prevenise că nivelul glicemiei e ridicat. „Totul e să-l nimereşti pe cel care lucrează cu definiţiile care-ţi convin”, spune el.

Pe hol, se aude târşâitul paşilor lui vârâţi în papucii maronii pricăjiţi, călcând peste hârtiile şi pungile care i se lipesc uneori de talpă şi pe care le poartă fără să observe. Se aşază pe scaun şi mănâncă. Fără exces de sare, zahăr sau grăsimi, fără condimente, alcool sau ţigări. Uşa de la baie mai scârţâie din când în când în bătaia vântului care se strecoară prin crăpătura geamului de aerisire.

Nu îi e urât decât dacă are o durere de dinţi sau de stomac. În rest îi e frumos. Chiar dacă lângă patul lui, sub noptieră, pe parchet, a mai rămas un pachet de Marlboro Lights, nedesfăcut, pe care Paula nu a mai apucat să-l fumeze. Chiar dacă, lângă şifonier, în spatele uşii, e vasul în care stă cenuşa Paulei.

Nu ştie cât e ceasul. Strategia lui e să-şi menţină o relaxare permanentă, pentru că doar aşa dă randament. Or să rămână unele lucruri nefăcute sau amânate. E inevitabil, sunt prea multe. Ar trebui să strângă în volum toate interviurile lui, ar trebui să pună ordine în scrisori, ar trebui să adune într-o carte portretele oamenilor pe care i-a iubit, ar trebui, ar trebui. Primul lucru e sănătatea lui psihosomatică. Va ţine cu dinţii de ea şi pentru asta are nevoie de un echilibru între lumea de afară şi cea interioară. Cele mai multe boli sunt cauzate în parte de o viziune liniară asupra timpului. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, creşte starea de panică şi de nelinişte. Iată o gândire catastrofală.
Viaţa e dincolo de draperiile lui maronii. Acolo unde se văd ferestrele luminate ale căminelor de pe Mihail Moxa, în siluetele studenţilor de la Arte şi de la Studii Economice, care trec prin spatele rufelor puse la uscat la geamuri, legănate de vânt. Pe străzile pustii, în copacii goi, la dreapta, în mahalaua din Piaţa Matache, în stânga, printre vitrinele aristocrate de pe Calea Victoriei. Viaţa e şi aici, în camera asta cu rafturi căzute din pricina greutăţii cărţilor, cu sertare deschise, cu biroul sufocat de foi, de cărţi, două calculatoare, reviste, invitaţii la conferinţe, în singurătatea unui om care se pregăteşte să iasă în lume. Aici, Solomon Marcus se apucă iar de lucru. (Mihaela Iancu)

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: