jump to navigation

Mario Vargas Llosa 31 Martie 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

Parabola teniei

Dragă prietene,

Scrisoarea dumitale m-a emoţionat, fiind­că prin ea m-am văzut pe mine însumi la vîrsta de paisprezece-cincisprezece ani, în cenuşia Lima de pe vremea dictaturii generalului Odria, entuziasmat de visul de a deveni cîndva scriitor, dar şi deprimat la gîndul că nu ştiam ce să fac pentru asta, de unde şi cum să încep a cristaliza în opere literare acea vo­caţie pe care o simţeam ca pe o poruncă de neamî-nat: să scriu povestiri care să-i încînte pe cititori aşa cum pe mine mă fermecaseră cele ale scriitorilor ce începuseră să-şi ocupe locurile în panteonul meu par­ticular: Faulkner, Hemingway, Malraux, Dos Passos, Camus, Sartre.

De cîteva ori mi-a trecut prin cap să-i scriu unuia sau altuia (toţi trăiau încă pe atunci), cerîndu-i vreo îndrumare în problema aceea spinoasă: cum să de­vin scriitor. însă n-am îndrăznit niciodată, din timi-

ditate, sau poate din cauza acelui tip de pesimism inhibant — la ce să le mai scriu, cînd ştiu sigur că nici unul din ei nu va catadicsi să-mi răspundă? — care nimiceşte de obicei vocaţiile multor tineri din ţările unde literatura nu înseamnă cine ştie ce în ochii majorităţii şi supravieţuieşte la periferia vie­ţii sociale, ca o îndeletnicire aproape clandestină.

Pe dumneata nu te-a încercat această paralizie, din moment ce mi-ai scris. Este un început bun în aventura în care ai do  ri să te lansezi şi de la care aş­tepţi — sînt sigur, deşi nu reiese din scrisoare — atî-tea minuni. îndrăznesc să-ţi sugerez să nu te bazezi prea mult pe asta, nici să nu-ţi faci mari iluzii în le­gătură cu succesul. Desigur, nu există vreun motiv anume să nu-l obţii, dar dacă vei persevera scriind şi publicînd, vei descoperi degrabă că premiile, re­cunoaşterea publică, vînzarea cărţilor, prestigiul so­cial al unui scriitor au o cale a lor foarte sui generis, cît se poate de arbitrară, întrucît uneori se feresc ca de foc de cei care le-ar merita cel mai mult, asediin-du-i în schimb şi covîrşindu-i pe cei mai puţin me­rituoşi. Astfel încît cine vede în succes stimulul esenţial al vocaţiei sale se va alege cu visul spulbe­rat, confundînd de fapt vocaţia literară cu cea a glo­riei, a strălucirii, ori a beneficiilor economice pe care le oferă cîteodată literatura, cîtorva scriitori (foarte puţini). Or, lucrurile acestea sînt diferite.

Poate că trăsătura principală a vocaţiei literare constă în faptul că acel care o are trăieşte exercita­rea acelei vocaţii ca pe cea mai minunată recompensă de care va avea vreodată parte, mult, mult mai preţioasă decît toate cele pe care i le-ar putea oferi

roadele ei. Aceasta este una din certitudinile mele absolute, printre atîtea nesiguranţe şi şovăieli legate de vocaţia literară: scriitorul simte la modul cel mai intim că scrisul e tot ce i s-a întîmplat mai bun în viaţă, tocmai fiindcă a scrie înseamnă pentru el cel mai frumos fel posibil de a trăi, indiferent de con­secinţele sociale, politice sau economice decurgînd din scrisul lui.

Vocaţia mi se pare a fi punctul de plecare indis­pensabil în discuţia noastră despre ceea ce pe dum­neata te însufleţeşte şi te nelinişteşte totodată: cum să devii un scriitor. E o chestiune misterioasă, de bună seamă, asediată de incertitudine şi de subiec­tivitate. Dar asta nu înseamnă că se sustrage orică­rei încercări din parte-ne de a o explica la modul raţional, evitînd mitologia vanitoasă, muiată în reli­giozitate şi trufie, cu care o înconjurau romanticii, făcînd din scriitor un ales al zeilor, o fiinţă însem­nată pe frunte de o forţă supraomenească, transcen­dentă, ca să scrie acele cuvinte divine sub influenţa cărora spiritul uman se sublimează şi, graţie con­taminării sale cu Frumuseţea (cu majusculă, desi­gur), atinge nemurirea.

Azi nimeni nu mai vorbeşte aşa despre vocaţia literară sau artistică, însă, deşi explicaţia oferită acum este mai puţin grandioasă ori fatidică, ea ră-mîne totuşi destul de vagă, o predispoziţie de ori­gine incertă care îi face pe unii bărbaţi şi pe unele femei să-şi închine viaţa unei activităţi spre care în­tr-o bună zi se simt chemaţi, aproape obligaţi s-o desfăşoare, pentru că intuiesc că numai exercitîn-du-şi acea vocaţie — scriind tot felul de istorii, de

exemplu — se vor simţi realizaţi, în deplin acord cu sine, oferind tot ce au mai bun, fără senzaţia mi­zerabilă a irosirii, vieţii lor.

Eu nu cred că fiinţele omeneşti se nasc cu un des­tin prestabilit din momentul zămislirii, ca urmare a întîmplării sau a unei divinităţi capricioase care le-ar împărţi nou-născuţilor aptitudini, lipsă de aptitudini, pofte şi repulsii. Dar nici nu mai cred ceea ce, în­tr-un anumit moment al tinereţii mele, aflîndu-mă sub influenţa voluntarismului existenţialiştilor fran­cezi — a lui Sartre, în speţă —, ajunsesem să cred că vocaţia ar fi totodată şi o alegere, o liberă mişcare a voinţei individuale care hotăra viitorul persoanei. Deşi cred că vocaţia literară nu este ceva fatidic, în­scris în genele viitorilor scriitori, şi în ciuda faptului că sînt convins că disciplina şi perseverenţa pot în unele cazuri să producă geniul, am ajuns la convin­gerea că vocaţia literară nu se poate explica numai în termenii alegerii libere. Aceasta din urmă, în ochii mei, e desigur indispensabilă, însă doar într-o fază secundă, după o primă înclinaţie subiectivă, înnăs­cută sau dobîndită în copilărie ori în prima tinere­ţe, pe care acea alegere raţională de care e vorba vine s-o întărească, nicidecum s-o fabrice din creştet pînă-n tălpi.

Dacă nu cumva mă înşel în bănuiala asta a mea (si­gur, există mai degrabă posibilitatea de a mă înşe­la decît de-a avea dreptate), o femeie sau un bărbat dezvoltă în mod precoce, din copilărie sau pe la în­ceputul adolescenţei, o predispoziţie de a fantaza, de a-şi închipui persoane, situaţii, întîmplări, lumi di­ferite de cea în care trăiesc ei, iar această înclinaţie este punctul de plecare al unei viitoarei vocaţii lite­rare. Desigur însă, de la această pornire de a te în­depărta de lumea reală, de viaţa adevărată, pe aripile imaginaţiei, pînă la practica literaturii, se cască o pră­pastie de care marea majoritate a oamenilor nu ajung să treacă. Cei care trec de ea şi devin creatori de lumi prin cuvîntul scris, deci scriitorii, sînt o minoritate care adaugă acelei predispoziţii sau tendinţe miş­carea voinţei, denumită de Sartre o alegere. La un mo­ment dat, ei au hotărît să fie scriitori. S-au ales ca atare. Şi-au organizat astfel viaţa încît să preschim­be în cuvînt scris vocaţia aceea care, înainte, se mulţumea cu fabularea, în impalpabilul şi tainicul teritoriu al minţii, altor vieţi şi altor lumi. Or, acesta e chiar momentul pe care dumneata îl trăieşti acum: dificila şi pasionanta circumstanţă cînd va trebui să hotărăşti dacă, peste fantazarea unei realităţi ficti­ve, vei dori s-o şi materializezi prin intermediul scri­sului. Dacă aceasta îţi va fi alegerea, atunci negreşit vei fi făcut un pas extrem de important, cu toate că el nu-ţi poate garanta încă nimic în legătură cu vi­itorul dumitale de scriitor. Totuşi, a te încăpăţîna să devii asta şi nu altceva, a te decide să-ţi orientezi pro­pria viaţă în funcţie de acest proiect e deja o moda­litate — unica posibilă — de a începe să fii scriitor. Oare ce obîrşie să aibă acea predispoziţie precoce de a inventa fiinţe şi istorii, care e şi punctul de ple­care al vocaţiei scriitoriceşti? Cred că răspunsul este: răzvrătirea. Sînt încredinţat că acel care se lasă în voia elucubraţiei de a scorni vieţi distincte de cea pe care o trăieşte în realitate îşi manifestă în felul acesta indirect respingerea şi criticarea vieţii de zi cu zi, a lumii reale, şi dorinţa lui de a le înlocui cu cele iscate din imaginaţia-i şi dorinţele sale. De ce şi-ar pierde timpul cu ceva atît de evanescent şi de himeric — crearea de realităţi fictive — cel ce este intim satisfăcut de realitatea reală, de viaţa lui aşa cum şi-o trăieşte? Ce-i drept însă, acel ce se răzvră­teşte împotriva ei punînd în funcţie maşinăria asta complicată şi inutilă a scornirii de vieţi şi de oameni, o poate face împins de nenumărate motive. Altru­iste sau mîrşave, generoase ori meschine, comple­xe sau banale. Natura acestei chestionări esenţiale a realităţii reale, care, după părerea mea, se aţine în planul îndepărtat al oricărei vocaţii de condeier de istorii, nu are cine ştie ce însemnătate. Ceea ce con­tează este ca acea respingere să fie atît de radicală încît să poată alimenta entuziasmul faţă de opera­ţia sau lucrarea asta — la fel de quijotescă precum atacarea morilor de vînt cu suliţa în cumpănire — care constă în a înlocui iluzoriu lumea concretă şi obiectivă a vieţii trăite cu cea subtilă şi efemeră a ficţiunii.

Totuşi, în ciuda faptului că este himerică, această lucrare se realizează într-un fel subiectiv, figurat, ne­istoric, şi ajunge să aibă efecte de mare importanţă în lumea reală, adică în viaţa oamenilor din carne şi oase.

Această situare în răspăr cu realitatea, această ne­potrivire care este secreta raţiune de a fi a literatu­rii — a vocaţiei literare —, face ca tocmai ea să ne ofere o mărturie unică asupra unei epoci date. Via­ţa descrisă de ficţiuni — mai ales de cele mai reu­şite — nu este niciodată cea trăită realmente de cei care le-au inventat, le-au scris, le-au citit şi le-au lău­dat, ci una fictivă, pe care au trebuit s-o creeze arti­ficial fiindcă n-o puteau trăi în realitate, drept care s-au resemnat s-o trăiască doar la modul indirect şi subiectiv în care se trăieşte această altă viaţă: a vise­lor şi a ficţiunilor. Altfel spus, ficţiunea este o min­ciună care tăinuieşte un adevăr adînc; ea e viaţa care n-a fost, cea pe care bărbaţii şi femeile unei epoci date au vrut şi n-au putut s-o aibă, aşa că au fost nevoiţi s-o inventeze. Ea nu este zugrăvirea făţişă a Istoriei, ci mai degrabă partea goală de dinăun­tru, reversul măştii, ne-întîmplarea care tocmai de aceea a trebuit să fie creată de imaginaţie şi de cu­vinte, ca să aline ambiţiile pe care viaţa adevărată nu era în stare să le satisfacă, să umple golurile des­coperite de acei bărbaţi şi acele femei în jurul lor şi pe care ei se străduiau să le populeze cu nălucirile scornite de mintea lor.

Răzvrătirea aceasta este foarte relativă, desigur. Mulţi condeieri de istorii nici măcar nu sînt con­ştienţi de ea, şi poate că dacă ar conştientiza miezul cel rebel al vocaţiei lor de fantazare ar fi deopotri­vă surprinşi şi speriaţi, fiindcă în viaţa lor publică ei nu se consideră cîtuşi de puţin nişte dinamitarzi secreţi ai lumii în care locuiesc. Pe de altă parte, e o răzvrătire destul de paşnică la urma urmei, căci ce mare neajuns îi poţi provoca vieţii reale dacă îi opui vieţile impalpabile ale ficţiunilor? Ce primejdie poate rezulta pentru ea din asemenea competiţie? La prima vedere, nici una. Doar e vorba de un joc, nu-i aşa? Iar jocurile nu sînt periculoase, atîta timp cît n-au pretenţia de a-şi depăşi spaţiul propriu nă-

vălind în viaţa reală. Ei bine, dacă totuşi cineva — să zicem don Quijote sau doamna Bovary — se în-căpăţînează să confunde ficţiunea cu viaţa şi încear­că să-şi croiască o viaţă conform ficţiunilor, atunci rezultatul e de obicei dramatic. Cine va proceda ast­fel, va plăti crunt cu decepţii teribile.

Cu toate acestea, jocul de-a literatura nu e unul ino­fensiv. Rod al unei intime insatisfacţii faţă de viaţa aşa cum este, ficţiunea e la rîndul ei prilej de nemul­ţumire, de frustrare. Iar asta se întîmplă fiindcă cel ce, prin lectură, trăieşte o mare ficţiune — precum cele două menţionate, a lui Cervantes şi a lui Flaubert — revine la viaţa reală cu o sensibilitate mult mai ascuţită faţă de limitările şi imperfecţiunile ei, aflînd din acele măreţe fantezii că lumea reală, viaţa trăi­tă sînt infinit mai mediocre decît cele inventate de romancieri. Această neîmpăcare cu lumea reală, pe care o stîrneşte literatura bună, poate în anumite îm­prejurări să se traducă şi într-o atitudine de răzvră­tire împotriva autorităţii, a instituţiilor sau a credinţelor prestabilite.

De aceea Inchiziţia spaniolă n-a avut nici o încre­dere în ficţiuni, le-a supus unei aprige cenzuri şi a ajuns la atitudinea extremă de a le interzice în toate coloniile americane timp de trei sute de ani. Pretex­tul era că istoriile acelea absurde puteau să-i distragă pe indieni de la Dumnezeu, unica preocupare cu adevărat importantă în ochii unei societăţi teocra­tice. Aidoma Inchiziţiei, toate guvernele sau regi­murile care pretind să controleze viaţa cetăţenilor au dovedit aceeaşi neîncredere în ficţiuni şi le-au su­pus acelei vigilenţe şi domesticiri numite cenzură.

Nu se înşelau, nici ea nici ele; sub aparenţa-i ino­fensivă, inventarea de ficţiuni este o modalitate de exercitare a libertăţii şi de răfuială cu cei care — fie ei religioşi ori laici — ar dori s-o vadă suprimată. Acesta e şi motivul pentru care toate dictaturile — fascismul, comunismul, regimurile integriste isla­mice, despotismele militare africane sau latino-ame-ricane — au încercat să controleze literatura îmbrăcînd-o în cămaşa de forţă a cenzurii.

Dar cu aceste consideraţii generale ne-am cam în­depărtat de cazul dumitale concret. Să ne întoarcem deci la ce te priveşte. Ai simţit în forul dumitale in­tern predispoziţia de care vorbeam, peste care ai su­prapus un act volitiv şi ai hotărît să te dedici literaturii. Bun, dar acum ce va urma?

Ei bine, hotărîrea dumitale de a-ţi asuma încli­naţia aceasta spre literatură ca pe un destin va tre­bui să devină nici mai mult nici mai puţin decît servitute, de-a dreptul robie. Ca să mă fac înţeles cît mai plastic, îţi voi spune că ai săvîrşit deja ceva ce, pare-se, făceau unele doamne din secolul al XlX-lea, speriate de proporţiile trupeşti la care ajun­seseră: ca să-şi recapete siluetele de silfide, înghi-ţeau o tenie. Ai avut vreodată ocazia să vezi pe cineva care poartă în măruntaie parazitul acesta ori­bil? Eu da, şi pot să te asigur că sus-pomenitele doamne erau nişte eroine, nişte martire ale frumu­seţii. Pe la începutul anilor ’60, la Paris, aveam un prieten grozav, pe Jose Marîa, un băiat spaniol, pic­tor şi cineast, suferind de boala asta. Cînd tenia se instalează într-un organism, ea devine una cu el, se hrăneşte din el, creşte şi se întăreşte pe seama lui,

şi e extrem de greu s-o expulzezi din trupul în care propăşeşte, pe care l-a colonizat. Jose Măria slăbea, deşi trebuia să mănînce şi să bea (lapte, îndeosebi) în permanenţă ca să potolească nevoile animalului sălăşluind în măruntaie, căci altfel răul de care su­ferea devenea insuportabil. însă tot ce mînca şi bea el nu era pe gustul lui şi nici de plăcerea sa, ci ale teniei. într-o zi cînd stăteam amîndoi de vorbă în­tr-un bistrou din Montparnasse, m-a surprins cu următoarea mărturisire: „Noi facem o mulţime de lucruri împreună. Mergem la cinema, prin expozi­ţii, batem librăriile şi discutăm ore-n şir despre po­litică, filme, cărţi, prieteni comuni. Iar tu crezi că eu fac toate astea ca tine, din pură plăcere. Te înşeli. Eu le fac pentru ea, pentru tenie. Am impresia asta: că tot ce ţine acum de viaţa mea, acţiuni şi gînduri, nu le trăiesc pentru mine, ci pentru fiinţa aceea de di­năuntrul meu, căreia nu-i mai sînt decît un slujitor.” De atunci, îmi place să compar situaţia scriitoru­lui cu aceea a prietenului meu Jose Măria cînd avea în el o tenie. Vocaţia literară nu este o distracţie, un sport, un joc rafinat la care recurgi în clipele libere. Ci e o devoţiune exclusivă şi exclusivistă, o priori­tate căreia nu-i poţi antepune nimic, o robie liber consimţită care face din victimele ei (din fericitele-i victime) nişte bieţi sclavi. Ca în cazul prietenului meu de la Paris, literatura devine o activitate per­manentă, ceva care cotropeşte existenţa, care depă­şeşte cu mult orele dedicate scrisului şi îmbibă toate celelalte activităţi, fiindcă vocaţia literară se hrăneşte cu viaţa scriitorului, aidoma prelungii te­nii cînd invadează un trup. Flaubert spunea: „A scrie e un fel de a trăi.” Altfel spus, cine şi-a conştienti­zat această preafrumoasă şi absorbitoare vocaţie nu scrie ca să trăiască, ci trăieşte pentru a scrie.

Această idee de a compara vocaţia scriitorului cu o tenie nu este originală. Am descoperit-o de curînd citindu-l pe Thomas Wolfe (maestrul lui Faulkner şi autorul celor două romane ambiţioase: Timp şi flu­viu şi Priveşte, înger, către casa), care şi-a descris vo­caţia ca pe intrarea unui vierme în propria-i fiinţă: „Căci visul murise pentru totdeauna, milostivul, ob­scurul, dulcele şi uitatul vis al copilăriei. Viermele îmi intrase în inimă şi zăcea acolo încolăcit, hrănin-du-se din mintea mea, din duhul din mine, din me­moria mea. Ştiam că pînă la urmă am fost cuprins de propriu-mi foc, mistuit de flăcările-mi proprii, sfîşiat de cangea furioasei şi nesătulei jinduiri care îmi absorbise viaţa ani în şir. Pe scurt, ştiam că o ce­lulă luminoasă, din creier, inimă sau memorie, avea să strălucească pentru totdeauna, ziua, noaptea, la fiece trezire ori alunecare în somn din viaţa mea; că viermele se va hrăni şi lumina va străluci; că nici o distracţie, mîncare, băutură, călătorie de plăcere sau femeie n-o puteau stinge şi că niciodată de-a-cum înainte, pînă cînd moartea avea să-mi învăluie viaţa în totala-i, definitiva-i întunecare, n-aveam să mai scap de ea.

Am aflat că în sfîrşit devenisem scriitor: am aflat pînă la urmă prin ce trece omul care îşi preschim­bă viata în una de scriitor.”

Cred că numai cel care „intră” în literatură aşa cum intri într-un ordin religios, hotărît să-şi în­chine acelei vocaţii timpul, energia, sforţarea, înde­plineşte condiţiile pentru a ajunge într-adevăr un scriitor şi a scrie o operă care să-i supravieţuiască. Cealaltă înzestrare misterioasă pe care o numim ta­lent, geniu, nu se iveşte — cel puţin nu printre ro­mancieri, deşi există cazuri printre poeţi şi compozitori — în mod precoce şi fulgerător (exemplele clasice sînt, evident, Rimbaud şi Mozart), ci după o lungă secvenţă de ani de disciplină şi perseverenţă. Nu există romancieri precoce. Toţi marii, admirabilii ro­mancieri au fost la început condeieri ucenici, al căror talent s-a consolidat pe îndelete, pe bază de stator­nicie şi de convingere. E foarte încurajator — nu-i aşa? — pentru cineva care începe să scrie, exemplul acelor scriitori care, spre deosebire de un Rimbaud, care era poet genial din adolescenţă, şi-au edificat treptat talentul.

Dacă tema aceasta, a gestaţiei geniului literar, te interesează, îţi recomand voluminoasa corespon­denţă a lui Flaubert, cu precădere scrisorile către amanta sa Louise Colet trimise între 1850 şi 1854, ani în care scria Madame Bovary, prima lui capodo­peră. Pe mine m-a ajutat mult lectura acestei cores­pondenţe pe cînd lucram la primele mele cărţi. Deşi Flaubert era un pesimist/şi scrisorile lui sînt pli­ne de injurii la adresa omenirii întregi, dragostea lui pentru literatură nu cunoştea limite. De aceea şi-a asumat vocaţia ca un cruciat, dăruindu-i-se zi şi noapte, cu o convingere fanatică, neprecupeţind ni­mic ci pretinzînd totul de la sine pînă la extreme incredibile. Astfel a reuşit să-şi depăşească limitele (foarte vizibile în primele-i scrieri, atît de retorice şi de servile faţă de modelele romantice în vogă) şi să scrie romane precum Doamna Bovary şi Educaţia sentimentală, poate primele două romane moderne.

Altă carte pe care aş îndrăzni să ţi-o recomand legată de tema acestei scrisori aparţine unui autor foarte diferit, americanul William Burroughs: Jun-kie. Burroughs nu mă interesează deloc ca roman­cier: istoriile lui experimentale, psihedelice, m-au plictisit întotdeauna în asemenea hal încît nu cred să fi dus pînă la capăt lectura nici uneia dintre ele. Dar prima lui carte, chiar Junkie, faptică şi autobio­grafică, unde arată cum a devenit dependent de dro­guri şi cum această dependenţă — o liberă alegere, venind negreşit peste o mai veche predispoziţie — a făcut din el un sclav fericit, un rob deliberat al pro­priei dependenţe, este o descriere fidelă a ceea ce, cred, e în esenţă vocaţia literară, a totalei subjugări a scriitorului faţă de menirea lui şi a felului cum aceasta se hrăneşte din el, determinîndu-l în tot ce este, face sau renunţă să facă.

însă, prietene, scrisoarea asta a mea s-a prelun­git dincolo de ce îi este recomandabil unui gen — cel epistolar — a cărui principală calitate ar trebui să fie tocmai scurtimea, aşa că îmi iau rămas-bun.

Te îmbrăţişez.

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: