jump to navigation

Cezar Ungurenasu 2 Februarie 2011

Posted by Innocentius in de-ale culturii.
trackback

Sorgintea dihotomiei dintre stiintele naturii si cele umaniste in contextul evaluarii academice trebuie cautata in confuzia care s-a instalat in mediul nostru universitar cu privire la criteriile scientometrice ale sistemului  Thomson ISI.

Conceput initial ca o metoda statistica de discriminare pozitiva a valorii publicatiilor stiintifice dupa principiul citarii articolelor publicate intr-un interval dat de timp, in ultimele doua decade ale secolului trecut, mecanismul editorial al clasificarii acestora a fost adoptat si aplicat in universitatile americane la evaluarea academica individuala si institutionala, ca un remediu imperativ la invazia de  toy papers (asa erau numite lucrarile stiintifice mediocre publicate sub presiunea dictonului publish or perish). Principiul citarii nu poate functiona insa decat in conditii de complementaritate cu metoda de evaluare peer review (aprecierea rezultatelor cercetarii de catre experti ai domeniului studiat sau, in traducere libera, expertiza de la egal la egal) preluata tot din redactiile revistelor stiintifice, dar extinsa de la referentii unui articol sau proiect de grant pana la comisiile de evaluare academica la toate nivelurile. Principiul citarii, evaluarea prin peer review si mijloacele tehnologice implicate formeaza impreuna Thomson ISI System.

In Romania, cand nu a mai putut fi ignorat, sistemul  Thomson ISI a fost perceput distorsionat pana la parodie. Astfel, peer review a devenit „apreciere colegiala” si revistele home made au fost racordate la cele din fluxul ISI dupa ultima editie a aritmeticii lui Hardau: patru articole cu factor de impact zero fac cat un articol din revista Nature (factor de impact 32,18). Ratiunea acceptarii acestui ersatz de evaluare academica de catre majoritatea celor care formeaza corpul profesoral universitar din „Romania recenta” pare irefutabila: aplicat sub cea mai generoasa forma (2-3 lucrari), sistemul Thomson ISI ar elimina 90% din masa de conferentiari si profesori, care – vorba lui Mircea Miclea – furnizeaza educatie prin cele 58 de universitati de stat raspandite pe tot teritoriul tarii.

Pana la sfarsitul anilor ‘50 au existat doua modele de organizare si functionare a universitatilor occidentale. Modelul Glasgow, avand ca principiu de organizare si functionare performanta didactica, si modelul Humbold, care a introdus in secolul XIX principiul performantei stiintifice in spatiul academic german. Desi la inceputul secolului XX principiul performantei stiintifice a fost partial acceptat in Anglia si Franta, universitatile americane au respectat cu strictete modelul Glasgow pana la… bomba de la Hirosima. Pana prin anii ‘60 ai secolului XX „vizibilitatea” internationala a stiintei americane se poate compara cu cea a Romaniei de azi. Abia succesul primei explozii nucleare, datorat exclusiv unor universitari europeni scoliti dupa modelul Humbold, l-a determinat pe presedintele Truman sa aprobe primele investitii majore (comparabile cu cele militare) in cercetarea stiintifica universitara. In mai putin de doua decenii America a recuperat decalajul stiintific datorita nu doar finantarii, ci, in special, spiritului Humbold introdus in universitati de cei peste 3.000 de profesori evrei emigrati din Germania dupa anul 1933.

Inainte de a aparea scientometria, universitatile americane au aplicat insa metoda  peer review la disjungerea stiintelor exacte de cele sociale si umaniste dupa criteriul finalitatii. Spre deosebire de stiintele experimentale, caracterizate prin sinergism (rezultatele unui experiment trebuie sa contina o valoare adaugata, care sa fie folosita in alte experimente), studiile umaniste sunt opere de autor, citabile, dar rareori pretate la dezvoltare de catre alti cercetatori ai domeniului. Spre deosebire de cercetarea fundamentala din stiintele naturii, care se bazeaza pe „informatia secundara” acumulata in literatura unui domeniu, cercetarea din disciplinele umaniste lucreaza cu surse primare de informare (arhive, opere literare sau artistice etc.). In disciplinele umaniste, produsul cercetarii este mai putin susceptibil la uzura morala a rezultatelor teoretice sau experimentale din stiintele exacte, solicita un timp mai mare de elaborare (uneori ani) si – mult mai frecvent decat in stiintele experimentale – se concretizeaza sub forma de volum. De aceea, daca in evaluarea performantei stiintifice a unui chimist sau fizician cartile publicate nu conteaza sau sunt punctate nesemnificativ, in cazul unui istoric sau lingvist acestea sunt evaluate ca lucrari originale, dar dupa o grila diferita. La noi – si numai la noi! – cartea a devenit o conditie eliminatorie pentru obtinerea titlului de profesor, atat in stiintele naturii, cat si in cele sociale si umaniste. De fapt, pentru cercetatorii activi in stiintele naturii, nu evaluarea Thomson ISI, ci cartea ar trebui sa fie adevaratul pat procustian, daca volumul atasat la dosar ar fi publicat in Academic Press sau Elsevier, unde, ca sa inchei un contract editorial, trebuie sa fii deja „un nume” in domeniu si sa prezinti prefata, cuprinsul si o sectiune din manuscris, care sunt trimise la trei referenti pentru peer review. Dar cum la noi cartile se pot publica in regie proprie, la coltul strazii… Ca o relaxare la relaxare, la 6 iunie 2006, MEdC a introdus, in loc de o carte, doua carti printre criteriile de eligibilitate a candidatilor la titlul de profesor si cercetator stiintific I, indiferent de sfera stiintifica si disciplina. Dosarul unui candidat cu 50 de articole publicate in reviste din topul ISI va fi respins in favoarea unuia cu 3 articole ISI, 40 de articole in buletine si anale locale cu factor de impact zero si doua carti publicate, indiferent unde.

Statistic, in sfera stiintelor umaniste 80% dintre lucrari sunt publicate ca volume monografice in edituri universitare dupa evaluarea prin  peer review a manuscriselor. Aceeasi proportie se pastreaza si la numarul citarilor din carti inregistrate in A&HCI. In comunitatea stiintifica a umanistilor din SUA se constata totusi o scadere ingrijoratoare a monografiilor, in favoarea lucrarilor publicate in reviste A&HCI, fenomen perceput de unii ca un rabat la calitate, de altii ca un efect al scientificarii cercetarii in disciplinele umaniste.

Daca, in decada de pionierat  ISI (1970-1980), temerile si confuzia care au marcat controversele dintre umanisti si ceilalti cercetatori erau justificate, azi este inadmisibil ca sa aplicam aceleasi standarde de evaluare la cele doua categorii de cercetatori. In Romania, criticii sistemului Thomson ISI din psihosfera umanioarelor, cand nu sar calul, ca profesorii Nicolae Manolescu si Eugen Simion, au dreptate sa conteste aplicarea in devalmasie a indicatorilor Thomson ISI la evaluarea academica individuala.

Metoda citarii in sistemul  ISI este sistematizata pe trei sectiuni, Science Citation Index (SCI, 6.532 publicatii ISI), Social Science Citation Index (SSCI, 1.894 publicatii ISI) si Art & Humanities Citation Index (A&HCI, 1.184 publicatii ISI), tocmai pentru a respecta principiul peer review in utilizarea indicatorilor scientometrici in procesele de evaluare academica. Factorii care limiteaza accesul autorilor din zona umanioarelor la revistele A&HCI sunt de natura culturala sau conjuncturala. Factorii culturali i-au determinat pe chinezi sa instituie un sistem propriu de evaluare academica, Chinese Science Citation Index (1989), Chinese Social Science Citation Index (2001) si Taiwan Humanities Citation Index (2004), majoritatea revistelor indexate fiind redactate in limba engleza. Deoarece pentru autorii romani barierele culturale nu suporta nici o comparatie cu cele din China, la noi a actionat un factor conjuctural: aderarea la UE. Astfel, CNCSIS a imaginat un substitut de Citation Index, acreditand reviste si edituri de apartament, ale caror publicatii „stiintifice” sunt „agreate” de MEdC in procesul de evaluare. Deosebirea dintre China si Romania nu consta numai in raportul demografic si amprenta culturala, ci in faptul ca cercetatorii chinezi, spre deosebire de ai nostri, publica masiv si in revistele Thomson ISI.

Umanistilor romani care incearca sa revendice notorietatea publicistica ca indicator de evaluare academica le recomand sa arunce o privire pe CV-urile profesorilor Donald Kagan ( Yale University), Francis Fukuyama (Johns Hopkins University) si Samuel Huntington (Harvard University). Vor constata ca acesti trei autori de bestseller si-au construit cariera universitara cu lucrari si volume stiintifice, uneori, ca in cazul lui Kagan, monumentale (istoria razboiului peloponezian) si abia dupa aceea au publicat ex-Academia, pentru publicul larg, eseuri si carti de circulatie internationala. Oare profesorul Dan Brown de la liceul Phillips Exeter Academy, cel mai citat autor de carte al momentului, ar putea obtine un job universitar in Anglia?

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: